Femei care joacă bărbaţi fără să
joace bărbaţi. Cele dintîi reprezentaţii cu „Lear-ul
feminin“ al lui Andrei Şerban, după premiera din noiembrie. Cel
puţin prin numele celor implicaţi în proiect şi prin
ineditul propunerii regizorale, un eveniment în teatrul
românesc, despre care se va vorbi – în egală măsură,
pro şi contra.
Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“,
Bucureşti (Sala Grădina Icoanei)
Lear de William Shakespeare
Traducere de Ioana Ieronim, Andrei
Şerban, Dana Dima
Versiunea scenică: Andrei Şerban
Regia: Andrei Şerban
Decor: Dragoş Buhagiar
Costume: Lia Manţoc
Cu: Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Dana
Dogaru, Ioana Pavelescu, Virginia Mirea, Andreea Bibiri, Dorina
Chiriac, Daniela Nane, Ioana Macaria, Lia Bugnar, Iuliana Ciugulea,
Ada Navrot, Emilia Bebu, Irina Ungureanu, Rodica Lazăr, Nicoleta
Hâncu, Maria Obretin, Mihaela Mihăescu, Ilinca Manolache,
Liliana Pană, Cristina Casian, Gabriela Romanov, Profira Serafim,
Anca Constantin, Geo Dinescu, Ana Covalciuc
Pînă acum – după repetiţiile
cu public şi după reprezentaţiile din cadrul Festivalului Uniunii
Teatrelor din Europa –, reacţiile (în presă şi pe bloguri)
n-au fost decît pozitive. Distribuţia – dublă, dar nu
paralelă, fiecare interpret jucînd, de regulă, două roluri,
cu excepţia celui titular, rezervat Marianei Mihuţ – e formată
exclusiv din actriţe (în general, nume foarte cunoscute din
teatru sau din viaţa mondenă), făcînd din Lear-ul montat la
Bulandra singura ocazie de a le vedea împreună pe Mariana
Mihuţ, Valeria Seciu, Dana Dogaru, Ioana Pavelescu, Andreea Bibiri,
Dorina Chiriac sau pe Daniela Nane. Decorul impresionant al lui
Dragoş Buhagiar redesenează structura sălii de la Grădina
Icoanei, construind pante abrupte peste stal (şi exilînd
publicul de o parte şi de alta a platformei centrale, care
dezvăluie, în partea a doua a spectacolului, meandre umplute
cu nisip colorat şi cu apă) şi un zid cu aparenţă reală, care
se prăbuşeşte, practic şi metaforic, în timpul faimoasei
furtuni. Totul este atît de inedit, de şocant, de nemaivăzut,
încît nimeni nici măcar nu mai clipeşte în cele
aproape patru ore şi jumătate de teatru.
Regizorul reuşeşte, printr-o decizie
aparent hazardată, să dubleze meditaţia asupra conflictului dintre
generaţii, a ratatei relaţii comunicaţionale între părinţi,
cu o reflecţie asupra identităţii şi a relaţiilor de gen.
Vorbind despre opţiunea sa pentru o distribuţie în întregime
feminină, Andrei Şerban trimite la teatrul elizabetan, în
care toate rolurile erau interpretate de bărbaţi, considerînd
că ceea ce joacă aceste actriţe sînt condiţii psihologice
şi situaţii dramatice, nu genuri.
Pînă la jumătatea secolului al
XVII-lea, absenţa femeilor de pe scenă răspundea unui tabu
(teatrul era o ocupaţie de o moralitate incertă şi prezenţa
femeilor ar fi fost o dovadă de indecenţă), iar rolurile feminine
erau interpretate nu de orice bărbat, ci de tineri sau copii
(aşa-numiţii boy players), ca o neinstituţionalizată etapă de
ucenicie într-ale actoriei. Altfel spus, o anumită condiţie
fizică de asemănare era imperatoriu necesară pentru crearea
efectului de verosimilitate. În contrapartidă, pentru a da un
fel de replică istorică practicii elizabetane, regizorul ar fi
trebuit să mizeze pe o aparenţă fizică masculină a actriţelor
care joacă, în mod explicit, în travesti. Ceea ce, după
cum vom vedea, nu e cazul (ba dimpotrivă).
Într-o altă ordine de idei,
trebuie spus că aspiraţia abolirii, pe scenă, a genului (cel
natural şi cel asumat) nu poate fi decît o iluzie de care
Şerban nu dă deloc dovadă. Biologic, genul feminin nu se defineşte
prin dubla prezenţă a cromozomului X, ci prin absenţa cromozomului
Y, la fel cum un cuvînt lipsit de terminaţie specifică nu se
cheamă că nu are desinenţă, ci că are desinenţă zero. Trăim
într-o lume binară, dominată de paradigma feminin/masculin
(mental, codarea de gen e bipolară), şi chiar în situaţia
extraordinară în care actorii ar reuşi să joace în
afara oricăror condiţionări sexuale, spectatorii vor face oricum,
în mod inerent, judecăţi de gen exclusive (pe baza unei
experienţe a caracteristicilor comportamentale ale fiecărui sex,
experienţă transmisă social: băieţii trag cu puşca şi fetele
se joacă toată ziua cu păpuşile, băieţii poartă albastru şi
fetele roz, băieţii îşi ţin picioarele depărtate, iar
fetele stau picior peste picior). Astfel, cînd Gloucester,
jucat de Valeria Seciu, se frînge de mijloc, strîngîndu-şi
picioarele a incontinenţă, el/ea reproduce un gest conotat, sută
la sută, ca fiind masculin. Oswald (jucat de Liliana Pană în
spectacolul văzut de mine, în acelaşi rol interpretat şi de
Ilinca Manolache) face din dusul mîinii la prohab o marcă
recurentă a personajului (ca mascul forte, cuceritor al odraslelor
de domn), delimitîndu-i o arie identitară bărbătească.
Altfel spus, persoanele şi personajele de pe scenă joacă şi sînt
femei şi bărbaţi pentru că, în regnul animal, ele/ei nu se
pot rupe de această determinare X/Y, ocheanul adevărat prin care
privim, ca oameni, lumea.
Bărbaţi, femei, părinţi şi copii
De fapt şi de drept, tot acest spaţiu
pe care l-am dedicat genului nu vrea să conducă decît la o
(altminteri, foarte simplă) observaţie: Lear-ul lui Andrei Şerban
e un spectacol în care actriţele joacă uneori în roluri
de bărbaţi – aşadar, travestiuri (rolul lui Oswald, Albany,
Cornwall) –, alteori, interpretează personaje cu sexualităţi
ambigue (Bufonul), din cînd în cînd personaje în
cazul cărora distincţia de gen e un factor caracterologic slab
(Lear însuşi, Edgar sau Kent), iar în trei situaţii,
femei cu sexualitate puternic (aş zice excesiv) marcată. Iar dacă
pentru Gloucester elementele caracterologice definitorii sînt
bătrîneţea, superbia credulă şi loialitatea, marcarea de
gen a slăbiciunii sale fizice e uşor excesivă: decrepitudinea sa e
o stare a biologiei umane şi un motiv reflex al forţării
succesiunii de generaţie, iar de aici la naturalism e ceva cale. În
general însă, Şerban insistă aplicat pe provocarea genului
natural de către cel scenic: Iuliana Ciugulea, Lia Bugnar, Nicoleta
Hâncu, Cristina Casian, Gabriela Romanov, care-şi împart
partiturile soţilor regali şi pe acelea ale cavalerilor, au o
feminitate manifestă (Hâncu o joacă, în cealaltă
distribuţie, pe Cordelia, alternativ cu Ilinca Manolache,
cointerpretă a lui Oswald), forţată spre deturnarea către o
masculinitate fie dominatoare, fie marcat frustrată (Albany al
Iulianei Ciugulea, partenerul conciliant şi depăşit de
comportamentul propriei jumătăţi). Ce-i drept, această
confruntare cu „celălalt sex“ din noi înşine este mai
puţin valabilă în privinţa interpretelor lui Regan şi
Goneril; Daniela Nane, Maria Obretin, Irina Ungureanu şi Mihaela
Mihăescu sînt, structural, modele ale femeii fatale sau ale
femeii ingenue, iar personajele lor există prin punerea în
ecuaţie a atributelor lor de gen. O ecuaţie în care rolurile
sociale de gen îşi au importanţa lor în cîntărirea
raportului prestabilit între femeie, ca factor al răului, şi
bărbat, ca victimă, într-un final, al malversaţiunilor
acesteia.
Acestea sînt lucrurile care fac
din Lear-ul de la Bulandra un puternic şi disputabil experiment
teatral, în care jocul sexualităţii şi lupta actriţelor cu
propria identitate de gen devin cel puţin la fel de importante ca
însăşi interpretarea regizorală propriu-zisă a textului
shakespearian. O interpretare în care partiturii Marianei Mihuţ
îi revine rolul cel mai greu, responsabilitatea – pe care
numai ea şi-o putea asuma – a unui întreg spectacol, a
acestei istorii despre autoamăgire, valori morale şi materiale,
prietenie, dragoste şi loialitate. Sînt, în Lear,
actriţe care mută suflete: Andreea Bibiri (în Edgar),
Virginia Mirea (în Kent) sau Valeria Seciu (în
Gloucester) – ceva mai important decît orice avînt de
originalitate interpretativă.
Sigur că Lear e un spectacol în
totalitate marca „Andrei Şerban“, cu bunele şi relele acestui
brand: incredibile performanţe actoriceşti care exploatează
neconvenţional, şi nu la prima mînă, potenţialul
interpretelor, aglomerare de semne şi de metafore, o aplecare spre
grotesc sau tuşe foarte şarjate şi, mai ales, o înclinare
spre naturalism (exces de sînge curgînd în valuri
şi morţi transmise în direct, într-o epocă în
care privitorul e deja vaccinat de artezienele de carnagiu din
filmele cu Bruce Lee – cinematograful a schimbat între timp
mijloacele teatrului, la fel cum fotografia a provocat arta
figurativă) sau, în fine, tranşarea apriorică între
bine şi rău (evidentă în cazul autenticităţii lui Lear şi
în acela al maleficităţii lui Regan şi Goneril). Şerban
aparţine generaţiei de artişti ai teatrului total, iar spectacolul
spre asta şi aspiră. Poate că şi izbuteşte.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters