O mamă nu poate scrie decît cu dragoste despre copilul ei.
Oricît va fi fost de complicată sarcina şi de dureros travaliul, a-ţi ţine
copilul în braţe, a-l avea, este inevitabil şi a posteriori o fericire pe care
nici un ne-părinte n-o poate pe deplin înţelege. De la Anna Karenina pînă la
forumistele zilelor noastre, mamele sînt, au fost şi vor fi capabile de acte de
la curaj nebun la patetism dincolo de orice limită a contractului social.
Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir (coord.), Naşterea. Istorii trăite, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2010, 372 p.
Mai
mult decît atît, „trilogia vieţii“, cele trei praguri ale existenţei, sînt
pentru totdeauna conotate sentimental şi atitudinal: naşterea nu poate fi decît
un moment de fericire, prin împlinirea feminităţii, căsătoria e şi ea (orice va
fi să se întîmple mai tîrziu) un timp al bucuriei, iar moartea – unul al
tristeţii şi durerii (iar Străinul lui Camus e un avertisment asupra
aşteptărilor sociale în materie de sentimente şi atitudini).
Ca să afli că maternitatea înseamnă o împlinire a
feminităţii – dacă n-o ştiaţi – nu trebuie, totuşi, să faci/să scrii o carte
(ca să afli că această idee ar putea fi, de fapt, un produs al discursului
social, ar trebui citite alte cărţi, începînd cu cele ale lui Judith Butler).
Şi nu pentru asta au făcut-o Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir. Chiar dacă
rezultatul s-a abătut, pe ici, pe colo, de la intenţia celor două specialiste
în feminism, scopul unei cărţi precum Naşterea. Istorii trăite e, în principal,
smulgerea din tărîmul nonverbalului a unuia dintre tabuurile ce înconjoară
corpul feminin. Iar contextul e descurajant: în ultimii ani, singura antologie
românească dedicată experienţelor feminine (inclusiv corporale) e Tovarăşe de
drum a lui Dan Lungu şi Radu Pavel Gheo, contrabalansată de culegeri de
povestiri erotice copleşitor masculine, de alte antologii abordînd,
inconştient-inocent, tematici conotate de gen ca „bărbăteşti“ (Prima mea beţie
– nu că femeile nu s-ar fi „îmbătat prima dată“, dar nu e o experienţă
considerată, social, ca avuabilă; celelalte titluri ale colecţiei „Prima dată“
– Primii mei blugi şi Prima mea dezamăgire în dragoste – au un raport
feminin-masculin de doi la 15, respectiv cinci la 12).
În timp ce corpul
masculin e discursivizat în toate dimensiunile lui, de la prima experienţă
sexuală (inclusiv solitară) pînă la impotenţă, corpul feminin e, întîi, golit
de fiziologic (menstruaţie, virginitate, sarcină, naştere, avort, menopauză)
sau excesiv medicalizat (trupul feminin tratat ca o sumă de procese biologice),
apoi dezerotizat (nu există un teritoriu al dorinţelor sexuale feminine) şi
expus „privirilor de bărbaţi“ ca obiect fie al dorinţei, fie al respectului
filial. Ca s-o cităm (larg) pe Julia Kristeva, singurele discursuri ale
maternităţii „disponibile“ lumii occidentalizate sînt religia (prin imaginea
Fecioarei Maria – deci sacralizarea) şi ştiinţa (reducerea la funcţiile
naturale).
Molifte şi epidurale
Iată tabuul în contra căruia lucrează Naşterea. Istorii
trăite: 20 de femei, de vîrste şi cu educaţie diferite, scriu despre cum au
rămas însărcinate şi ce ştiau despre sarcină, cum şi-au trăit lunile de
graviditate, cum şi unde au născut, cum şi cine le-a ajutat în primele luni de
după naştere. Majoritatea celor care semnează în această carte sînt fie
persoane cunoscute (Grete Tartler, Laura Grünberg, Mihaela Miroiu, Daniela
Palade Teodorescu, Maria Bucur…), fie… mamele lor (Emilia Bîrsan e mama
Mihaelei Miroiu, Sofia Văcărescu e mama Theodorei-Eliza Văcărescu etc.), însă
criteriul de alegere a colaboratoarelor celor două coordonatoare a fost, se
pare, diversitatea generaţiilor (prima naştere datează din 1955, ultima, din
2009) şi gradul de autoreflexivitate (este evident că cele mai interesante –
dacă poate fi folosit acest cuvînt – şi bogate texte sînt cele ale unor femei
care
1. sînt practiciene ale discursului de gen, observatoare ale
propriului corp şi nepreocupate de pudibonderie, 2. au născut nu chiar foarte
recent, putînd să se distanţeze de entuziasmul iniţial). Naşterea… e o excursie
cu obstacole la limita între biologic şi cultural, printre cuceririle medicinei
moderne şi eliberarea socială a femeii, de-a lungul a 50 de ani („povestirile“
sînt ordonate cronologic), întîlnindu-se, în final – căci, dacă amintirile
Emiliei Bîrsan sînt estompate de timp şi de mentalitatea neinteresată de anatomie
a generaţiei anilor ’50, cele ale Miei Gorea (mamă de trei luni la data
relatării) sînt concentrate asupra fericitului deznodămînt şi infuzate de
bucuria încă foarte proaspătă.
Printre altele, Naşterea. Istorii trăite e şi o carte despre
maternitatea în mediul academic (românesc sau, în cazul Mariei Bucur,
american), despre amenajarea vieţii profesionale în jurul celei personale şi
schimbările ce trebuie acceptate, despre solidarităţi de grup şi adaptarea la
ideea unui corp-în-doi mult mai expus în cazul unei persoane cu viaţă publică.
„Despre copii nu ştiam nimic, nimic, decît, evident, că ei
sînt o extraordinară bucurie şi că o casă cu copii e binecuvîntată de graţia
divină.“ Otilia Dragomir sintetizează, astfel, o lungă tradiţie a tabuizării
corpului „locuit“ de sarcină, divizat între două tipuri posibile de discursuri.
Unul este cel al „feminităţii underground“, de gineceu, constînd într-o
marmeladă concentrată asupra fericirii ulterioare naşterii, ocultînd detaliile
somatice şi sugerînd, doar, posibilitatea unor probleme, celălalt este excesiv
medicalizat, iar în practica spitalicească autohtonă el transformă viitoarea
mamă într-un corp mecanizat, fără capacitatea de a gîndi, înţelege şi lua
decizii, al cărui unic scop existenţial este de a purta copilul pînă în
momentul în care autorităţile (mult mai) competente (comunitatea) îl pot lua în
primire. Din acest peisaj face parte şi interzicerea participării mamei la
botez, căci încă nu a primit molifta care s-o cureţe de păcat (în relatările
din anii ’50-’60), şi ţinerea copilului, în spital, într-un salon separat, unde
mama nu poate pătrunde decît ca să alăpteze (în poveştile mai recente, din care
episodul botezului începe să lipsească sau, cînd apare, mărturiseşte o
schimbare de atitudine a Bisericii – mama e prezentă). Întîlnirile viitoarelor
mame cu medicina românească sînt, cu mici excepţii, traumatizante: doctori
care-şi panichează pacientele, diagnosticînd o sarcină drept chist fibromatos
ori identificînd o inexistentă toxoplasmoză, maternităţi jalnice, cu personal
interesat exclusiv de şpaga primită sau întîrziind cîineşte o cezariană de
urgenţă absolut necesară, ştiind mai bine sau mai puţin bine să facă o
anestezie epidurală sau optînd pentru o inutilă şi depăşită medical anestezie
generală în caz de cezariană.
„Cum vă simţiţi ca femeie?“
De fapt, „interesul“ primar al coordonatoarelor – urmat şi
de autoare – este legat de relaţia viitoarei mame cu „celălalt“ pe care-l
poartă şi de, în cazul României, foarte generosul – subiect al trecerii prin
vremuri şi ideologii politice. Aşa se face că Naşterea… devine o adevărată
istorie în timp a mult timp unicei cărţi pe temă, Mama şi copilul de Herta şi
Emil Căpraru, pe care o singură autoare (Otilia Dragomir) o identifică drept
ceea ce şi era, un instrument la rîndu-i ideologic al unui sistem care vedea în
femeie o maşină de făcut copii pentru propăşirea societăţii multilateral
dezvoltate. (Să cităm din carte, căci ea a fost refăcută, adaptată pentru
vremurile actuale şi republicată: „Adulterul părinţilor, invidia, îmbogăţirea
pe căi necinstite, obţinerea unor avantaje pentru copil pe căi neprincipiale
etc. constituie un «model» cu repercusiuni asupra profilului cetăţeanului de
mîine al ţării“. „Tînăra femeie rămîne soţia bărbatului ei, chiar dacă a devenit
şi mamă. Deşi dominată de instinctul matern, ea este datoare să vegheze, ca şi
pînă acum, la drepturile soţului, să manifeste acelaşi interes şi afecţiune
pentru el.“ Etc.)
Cartea nu abordează însă o serie de alte subiecte „clasice“
ale feminităţii materne, cum ar fi relaţia post-partum cu propriul corp sau
chiar perspectiva asupra acestuia în timpul gravidităţii (tema nu apare nici în
chestionarul orientativ iniţial, care, totuşi, se preocupă de un set limitat de
întrebări pe temă – „Cum v-aţi simţit ca femeie/persoană?“, „Cum s-a derulat
sarcina, fiziologic/percepţia celorlalţi, apropiaţi sau străini?“). Altfel
spus, ceea ce li s-a cerut autoarelor a fost o privire subiectivă asupra
reprezentării maternităţii şi a condiţiei maternităţii în contexte socio-politice
diferite.
De ce e, totuşi, această carte frumoasă? Nu doar pentru că,
inevitabil, orice carte scrisă de mame pentru copiii lor e o declaraţie de
iubire şi de biruinţă a vieţii, ci şi pentru că e o alcătuire de texte
inteligente, în general lipsite de inefabil siropos. Pentru un prim pas spre
detabuizarea feminităţii, exerciţiul e, chiar dacă limitat, fabulos.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters