OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– Maestrul Tiberian? (Urăşti acest apelativ.)

– Da.

– Maestre, mă bucur să vă aud. ß de la Ω vă deranjează. Ce mai faceţi? Bine, sănătos?... Maestre! Cînd vă mai vedem şi prin oraşul nostru? (Ultima propoziţie a sunat mai degrabă ca „Pînă cînd, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?“. Nu cunoşti personajul, dar vocea care vine parcă de pe o „navă inamică“ şi apelativul „maestre“ nu prevestesc nimic bun, aşa că răspunzi neutru.)

– O să vin dacă mă invită cineva.

– Luna asta? (De obicei termenul suspect de scurt se explică prin faptul că ideea de a te solicita le-a venit după ce au epuizat alte opţiuni. Pentru confortul tău sufletesc, e mai bine să nu încerci să-ţi imaginezi cine au fost cei sunaţi înaintea ta.)

– Da. Luna asta… şi ne-am gîndit că ne-aţi face o onoare dacă aţi veni şi dumneavoastră.

– …?

– Să avem şi un moment de jazz. Anul trecut a fost maestrul X (X e un personaj pe ale cărui exigenţe artistice n-ai pus niciodată mare preţ) şi s-a simţit foarte bine.

– Unde se desfăşoară acţiunea?

– În ∑ (probabil că e numele parcului comunal). Construim o scenă acoperită. Sonorizarea o face Y (evident că n-ai auzit niciodată de Y), aşa că n-o să aveţi probleme.

– Nu este pian, dar Y aduce o orgă (toate instrumentele cu claviaturi se numeau, prin anii ’70-’80, orgă) cu ton de pian, pe care a cîntat şi maestrul X şi a zis că sună bine. (Foloseşte cuvîntul „ton“ cu sensul de „sunet“, ca muzicanţii bătrîni.) Aţi putea să ne spuneţi şi nouă un preţ ca să ne facem nişte socoteli? Anul ăsta e un pic mai greu. Consiliul nu ne-a ajutat cu nimic şi ne bazăm doar pe banii de la Primărie…

– Depinde de numărul de muzicieni, să zicem că pentru un duet… (Urmează cifre legate de diferite formule şi componenţe, mergînd pînă la cvartet.)

– Nouă ne-ar conveni mai mult în trio, dar să fie şi cu tobe. Banii sînt cei pe care i-aţi cerut (realizezi imediat că ai cerut prea puţin), dar n-aţi putea să o aduceţi şi pe fata aceea…

– Care fată?

– Fata aceea cu care aţi apărut pe Cultural.

– Dar cînd a fost asta?

– Nu mai ştiu. Anul trecut sau acum doi ani.

– Aha. Să vedem… (Nu ştii la cine se referă, aşa că, mai mult ca să schimbi vorba, întrebi.) Dar cine mai cîntă în aceeaşi seară cu noi?

– O să cînte băieţii de la Z (care e un nume din categoria primus, context, octave, antet, magnum, transplant sau alte neologisme cu trimitere la antichitate şi cu un bogat conţinut în consoane tari. Gîndeşti: „bine că nu cîntă termopan“, dar spui cu voce tare).

– Cîntă rock, dar şi blues. Mai avem un cor pe voci egale din oraşul ∏ care e înfrăţit cu noi. Ştiţi… obligaţie din partea primăriei. Iar dumneavoastră încheiaţi seara.

– Dar să ştiţi că eu cînt mai modern. (Eviţi cuvîntul avangardă.) Nu ştiu dacă se potriveşte cu locul şi contextul.

– Lăsaţi, maestre, că ştiţi dumneavoastră ce să cîntaţi. Nu e nici o problemă. Avem mulţi iubitori de jazz în oraş care vă cunosc şi vă apreciază în mod deosebit. V-am văzut şi eu cu Larry Coryel la Mamaia, eram pe-atunci student la Bucureşti. (Acel concert a avut loc în urmă cu 16 ani.) Au fost nişte vremuri… (Spune asta cu un puternic accent pe fost.)

– Maestre, mi-a făcut plăcere. Vorbim cu cîteva zile înainte de douăştrei, să mai vedem ce şi cum. O zi bună vă doresc. Numai bine.

La revedere. (Ai greşit din nou, dar e prea tîrziu.)