OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ingeniozitatea concepţiei şi profesionalismul scriiturii (prezente dintotdeauna la Radu Ţuculescu) au făcut din Stalin cu sapa-nainte o carte mai comentată decît celelalte volume ale sale de pînă acum, nici faptul că a apărut la o editură de prim-plan (Povestirile mameibătrîne, una dintre cele mai bune cărţi de proză autohtone de după 1989, a fost scoasă tot la Cartea Românească, dar a rămas aproape ignorată de critică), ci compatibilitatea cu orizontul de aşteptare. Titlul proeminent reliefat pe copertă - cu un „Stalin“ roşu în prim-plan, ca în colecţiile de documente istorice – dar şi fotografia de familie în sepia din fundalul întunecat, ruptă din universul „retro“ al anilor ’50, au un caracter eye-catching, prelungit în interiorul cărţii prin mixajul contrapunctic al celor două planuri: de o parte, un prezent consumist, degradat moral, cinic şi deprimant, avînd drept laitmotiv şi coloană sonoră hitul manelistic preferat („Of, viaţa mea...“) al unui tipic băiat de cartier – prezenţă de fundal obsedantă pentru naratorul Adrian Loga şi emblematică pentru o întreagă mentalitate; de alta – un „roman de formare“ despre copilăria şi adolescenţa aceluiaşi narator, petrecute în anii ’50 şi ’60 într-un oraş de pe Mureş.

 

Stalin, manele, ţigani, femei „căpşunare“ plecate în Spania şi studente transformate în prostituate de ocazie, eros, autoficţiune, fundal politic comunist vs. mizerabilism consumist, drame de familie... iată tot atîtea ingrediente cu care un prozator versat poate da lovitura. Dar, deşi se citeşte pe nerăsuflate, Stalin... nu e şi o carte soft. Nu e nici o „jucărea“ livresc-artizanală, nici un semipreparat comercial, ci o ficţiune dramatică, intensă care, aparent din cîteva trăsături, reuşeşte să pună în dialog două „lumi“ pregnante, cu personaje reliefate, pe canavaua unei naraţiuni dinamice, conduse în crescendo către un final năucitor. Altfel decît în mai vechiul Degetele lui Marsias, eroul din Stalin...  este un virtual violonist de excepţie, ratat ca atare din cauza unei agresiuni – cu caracter implicit politic – suferite în tinereţe şi care îi mutilează pentru totdeauna degetele. Fiu al unui medic respectat, pater familias de o religiozitate autentică şi cu aptitudini muzicale, micuţul Adrian Loga îşi descoperă spontan vocaţia de compozitor intonînd, la vestea morţii Tătucului de la Kremlin, un cîntec săltăreţ şi absurd („Stalin, cu sapa-nainte!/Trece vesel printre morminte!“) pe care familia, de teama autorităţilor comuniste, încearcă să îl reprime.

Mai tîrziu, cînd, extenuat de abstinenţa Postului mare, adolescentul îşi prepară singur „paşte“ în pivniţa casei din pîine şi vin, împreună cu cel mai bun prieten al lui – pe care încearcă şi reuşeşte să îl înveţe cîntecul Hristos a înviat... – versurile absurde revin din subconştient, amestecîndu-se cu liturghia pascală („Hristos cu sapa-nainte!...“, „Stalin a înviat din morţi“). Ele sînt totuşi „învinse“ de aceasta din urmă, la adăpostul protector al familiei... Episoadele formative, de Bildungsroman se înşiră cronologic pe firul memoriei, asemenea unor secvenţe de scurtmetraj: o reuniune subversivă de familie, cumva misterioasă pentru copilul mirat; răpirea pentru o zi a micului Adrian de către o şatră, cu cîteva experienţe de neuitat (o baie în Mureş alături de două ţigănci goale – mama şi fiica, o petrecere ţigănească încheiată cu dezlănţuiri instinctuale...); apoi scene din viaţa şcolară pigmentate de şotii imaginative sau subversive. Copiii îi bat pe „pîrîcioşi“, îi dau o „lecţie“ şocantă unei profesoare maniace, obsedate de mirosuri urîte, şi distrug, din greşeală, laboratorul de chimie, descoperă în casa părăsită de un General mizantrop tunelul astupat al unei cetăţi medievale etc. Remarcabile rămîn incursiunile nostalgice din casele celor două bunice, cea din Sibiu fiind, cu deosebire captivantă în expresivitatea ei breugheliană. „Iniţierile“ sînt altminteri de tot felul: acvatice (copilul înoată în Mureş ca în elementul lui), artistice (pasionat, învaţă rapid să compună şi să interpreteze la vioară cu ajutorul profesorului Axente Sever, îi descoperă pe Vivaldi şi Grieg etc.), religioase (accesate prin intermediul tatălui, căruia – oroare! – fiul trebuie să-i sărute mîna, după vechiul obicei din familiile bune), politice (de la revelaţia morţii lui Stalin la umilinţele groteşti la care îl supune pe Adrian un portar comunist fanatizat) sau morbide (copilul scapă in extremis de moarte, lovit pe bicicletă de un autobuz; asistă apoi la prăbuşirea unui avion în grădina casei prietenului Răzvan care decide, chiar atunci, să devină pilot, sfîrşind mai tîrziu el însuşi într-un accident; în pragul primei experienţe sexuale, primeşte o corecţie „politică“, fiind bătut cu sălbăticie de patru agresori sadici care-i sodomizează partenera şi îl umplu, punitiv, de excremente; iar peste ani, într-un moment de apocalipsă familială, asistă neputincios la agonia tatălui orb şi paralizat). Cele mai numeroase sînt însă iniţierile erotice: de la revelaţia goliciunii fruste a ţigăncilor care se scaldă în rîu la contemplarea cvasivoyeuristă a lascivei Elena – surprinsă goală, la soare, în pragul unei scene adulterine –, trecînd prin atingerile senzual-inocente ale puberei maghiare Buba (sora unui prieten pe care o învaţă să joace cărţi), apoi prin iubirea pură pentru adolescenta evreică Ileana Glatstein („cea mai frumoasă fată din clasă“ care, după primul sărut, îl părăseşte, plecînd cu familia în Israel) şi prin experimentarea „în trepte“ a sexualităţii cu colega ei, consolatoarea Vera Solomon, cu Lina, ţiganca universal-disponibilă, şi cu Karina, săsoaica pistruiată...

Dacă aceste retroproiecţii confesive sînt narate de regulă la imperfect, au o frazare molcomă, tacticoasă, infuzată de nostalgie reţinută şi un umor comprehensiv, partitura prezentului este scrisă cu caractere cursive, sub forma unui jurnal intim redactat pe computer, cu propoziţii scurte, nervoase, neglije nte, fără virgule şi cu numeroase alineate. Abia la final cele două registre fuzionează, ciocnindu-se într-o explozie sîngeroasă. Aproape rupt de propriul trecut, maturul Adrian Loga ni se înfăţişează ca un bărbat singur, mai exact divorţat (soţia, o femeie isterică, a plecat la muncă în Spania şi a rămas acolo cu un „toreador“ viril). Are o fiică superbă, rebelă ca el şi dificilă ca mama ei (Adelina, studentă de 20 de ani), pe care tatăl o adoră. În fine, este permanent agresat de mizeria cotidiană, de agresivitatea „manelistă“ a adolescentului abrutizat de peste drum şi a tovarăşilor săi de chefuri. „Compunerea cu paralele inegale“ se regăseşte din plin şi aici: ratatul Adrian primeşte vizita unei anume Kuki, o studentă apetisantă, cam de vîrsta şi aspectul fiicei sale, fără tată, cu un trecut erotic încărcat şi care lasă impresia că se prostituează sub pretextul că vinde albume de artă. Răspunzînd avansurilor bărbatului, tînăra preia iniţiativa (naratorul este întotdeauna subordonat femeilor cu care are, într-un fel sau altul, de-a face, inclusiv Adelinei...) transformîndu-l expert într-o jucărie erotică excitată. Atracţia creată între cei doi parteneri ocazionali – ambii, nota bene, fără familie, îm plină derivă existenţială – nu e lipsită de substrat freudian (Kuki încarnează, prin transfer, tinereţea şi prospeţimea Adelinei), iar limbajul lor – aflat într-un fel de competiţie scatologică – e de o brutalitate cinică extremă, cu reprimarea sistematică a oricăror impulsuri tandre. Partida de sex (cu precădere oral) se consumă pe îndelete în aşteptarea fiicei plecate la o colegă. Ca şi amintirile lui Adrian, de altfel, sau notaţiile sale nervoase de pe computer. Aşteptînd ieşirea de la baie a lui Kuki (Cristina), care întîrzie inexplicabil, bărbatul încearcă să contracareze decibelii manelelor de afară punînd muzică de Rahmaninov şi zapează plictisit la televizor pînă vede figura „infantilă“ a lui Putin care, la un congres al istoricilor ruşi, recomandă ritos reconsiderarea lui Stalin...

 

Reminiscenţele din copilărie, brusc reactivate („Stalin cu sapa-nainte/vesel renaşte printre morminte“), se suprapun însă peste lovitura de teatru ce prefigurează finalul tragic: chiar în momentul cînd se pregăteşte să intre în baie după Kuki, Adelina revine acasă şi, intrînd la toaletă, o descoperă sinucisă, într-o baltă de sînge, pe amanta de ocazie a tatălui. Morala? Într-o lume din care scutul protector al familiei, al moralei şi al credinţei a dispărut, „Stalin“ (i.e. Răul) îşi ia revanşa, iar Rachmaninov e învins, simbolic, de amoralitatea manelelor, ca într-un război invizibil al timpurilor. Totul – sub indiferenţa „veselă“, suverană a vieţii care merge mai departe: „Pianistul începuse partea a doua a concertului de Rachmaninov. Jazz hollywoodian ingenios amestecat cu melodii ruseşti amintind de stepe, de păduri, de Siberia./Din blocul vecin, prin boxele aşezate pe pervazul ferestrei unde locuia tînărul troglodit, aceeaşi melodie se repeta la nesfîrşit./Peste oraş, fîlfîia o zi senină de vară cu soare aproximativ zglobiu şi vesel“. Amintirea copilului Adrian – virtualul Paganini mutilat de violenţa epocii staliniste – e înlocuită astfel de imaginea lui Adrian Copilul-Minune, adevăratul învingător, iar romanul se transformă într-o parabolă a rupturii între generaţii, a incompatibilităţii dintre o lume consumistă, sexualist-amorală şi un trecut rezidual care nu trece, ci reverberează fizic, visceral, precum cicatricea („coada de şopîrlă“) de pe obrazul lui Loga.

Dincolo de orice trucuri narative, performanţa lui Radu Ţuculescu stă totuşi în ştiinţa dozajului, în capacitatea de a imprima naturaleţe, autenticitate şi carnaţie epică unei naraţiuni care-şi are logica proprie. Simetriile, coincidenţele sînt verosimile şi, înregistrate en passant de un narator lucid, par regizate de o instanţă „transcendentă“. Există, ce-i drept, şi un exces de simetrie compoziţională. Daniel Cristea-Enache a remarcat corect faptul că, dacă multe dintre secvenţele cu italice se încheie firesc prin laitmotivul manelist „ofofooof viaţa mea“, caracterul „formativ“ al celorlalte e marcat inutil-explicativ prin recurenţa formulei de final: „Apoi am mai crescut puţin“ şi a epilogului maturizării forţate („Copilăria mea murise pe burta unui deal, într-o margine de pădure şi pe malul unui rîu./Apoi, cred, am mai crescut, dar foarte puţin“).