OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O incercare de incadrare a Romaniei si a cutumelor actuale ale locatarilor ei in postistorie (Alexandru Zub) – acolo unde fundamentalismele exclusiviste sint evitate pentru a favoriza o cultura a dialogului, iar alteritatile definesc o realitate nu prin ierarhizare stricta, ci prin succesiune interpretabila) – care s-ar recunoaste ca pars pro toto in expozitia de fotografie Dan Dinescu, Credinta la romani, ar putea fi apreciata, contextual, drept intrucitva tardiva, clasicista, conservatoare, traditionalista – reductiva. Fie si pentru ca, imersata in pletora de act-art (abreviere a ceea ce am putea denumi acting-art, traductibila prin prizarea de tematici si morfologii europene/americane de imprumut mizind principial pe socul noutatii, transpuse de/in performance, arta video, happeninguri si instalatii), seria de manifestari artistice cu tematica religioasa de dupa 1989 poate fi descrisa drept neinsemnata: pe de o parte, echivalata cu o arta a maselor, au continuat sa se produca industrial icoane de galantar sau de ocazie, respectiv sa se mizgaleasca, sub privirea parca impiclita a clerului binevoitor, kilometri patrati de biserici (ambele directii, scapate de sub orice lege sau regula a bunului-simt, prolifereaza nestinjenite in continuare), pe de alta, inca mai fiinteaza orientarea culta a artelor crestine – reprezentata de odata excesivele, acum din ce in ce mai edulcoratele etichete Noul Ierusalim si Catacomba, ambele usor agonizinde; intre ele, nota bene! este de retinut prezenta inca neinregimentata a unei categorii de artisti care sondeaza centimetru cu centimetru cimpul potential al acestui tip de arta si despre care afirmam cu certitudine ca vor binemerita, la un moment dat nu foarte indepartat, sa depaseasca infumurarile ocazional-lideresti ale celor doi mentori arhicunoscuti (ale caror ultime produceri cu public au revigorat „specificul national“ al faptului care, initiat glorios, antrenind in joc chiar mari si sincere caractere, sfirseste intr-un soi de suicid intracomunitar cu motive toujours cvasi-misticoide, de nimeni stiute).
Desigur, nu numai din aceste motive nu au existat in noua Romanie capitalista expozitii de arta religioasa de buna calitate cu o oarecare pondere. Si din cauza acestora, dar nu numai.

Unul dintre factorii agravanti necesar de luat in calcul este, de pilda, acela ca trimiterile pe care insisi artistii „tematici“ le expediaza catre civilizatia ortodoxa se remarca mai ales prin necultivare (in ambele sensuri – de cultura neasimilata si ne-transpusa in limbaj plastic; de „lucru in salturi“, impermanent), printr-un aleatoriu si nesistematic al atitudinii personale crestin-culturale in vecinatatea accidentului (pe care nu putini se grabesc a-l echivala cu geniul, cu „inspiratia“ si pe care-l uzeaza cu mult sirg cu „motivatia“ harului care „sufla“ cind si unde vrea el – conceptie eventual protestanta, pentru ca marii teologi ai Bisericii spun foarte limpede ca „imparatia lui Dumnezeu se cistiga cu truda“), si, mai ales, prin duplicitate morala – actul de arta, uneori oportunist, dubleaza doar prin coincidenta calitatea permanenta a individului. Ori daca nu putem cere fiecarui creator sa constientizeze permanent rolul sau de „suflet in sufletul neamului sau“ fara a impieta asupra libertatii lui de exprimare sau daca aceluiasi ii pot scapa modalitatile specifice prin care un plastician poate genera/ intretine racordul propriei civilizatii ortodoxe la istoricitate (Razvan Theodorescu), pot fi reprosabile acestuia inclusiv indolenta de a nu detine/selecta vreo perspectiva cit de cit clara asupra eticii inoculate artei, despre atuurile pe care laicatul le poate detine in viata bisericii ortodoxe, sau, adeseori, o prea mare larghete in (p)reluarea unor coduri-motive-simboluri pe scuza atoaterezolvatoare „Dumnezeu are mai multe chipuri“ (sau, dupa caz, foarte probabil nedindu-si prea bine seama de ce spune, „Dumnezeul meu nu seamana cu al tau“). Se intimpla, astfel, ca un domeniu care ar trebui sa fie remarcabil prin congruenta lui spirituala si, in parte, si prin cea formala, sa fie mult
mai curind particularizat prin individuari extreme ale mesajului artistic (in care
comunitatea se poate recunoaste doar cu mari eforturi), prin inconsistenta programatica (pentru ca autoderminata insertie a artistului in cimpul artei crestinismului nu poate fi completa, pentru ca arta care se revendica drept „crestina“ nu are voie sa fie paralela dogmei, de unde si latenta erezie posibila) si, desigur, prin reusite limitate care pun sub semnul intrebarii substanta si coerenta acestui tip de arta „dedicata“.

Or, starea de „inceput bun“ pe care expozitia reusita de Dan Dinescu o transmite se bazeaza exact pe evitarea acestor elementare locuri comune negativizante – nu este o demonstratie de forta a maiestriei sale fotografice (evidenta in unele cadre, dar temperata prin vecinatati inspirat alese), nu este strident evocatoare a vreunei apartenente confesionale (discursul estetic poarta mai curind pe „inculturarea“ credintei ca semn „interecumenic“ al etnicului si nu pe demonstrativul-placuta memento), nu este tributara exemplaritatii scoase la rampa (tematicile si personajele alese sint parti organic comune ale unui ansamblu narat si nu metaforizat), dupa cum si pe un pozitiv „ideologic nou-testamentar“ (a opta pentru implinire in comparatie cu a te bloca in interdictie) – sesizarea acelui timp out of history al faptului de credinta (subliniat de acromatismul lucrarilor, de „anonimatul asumat“ al indivizilor surprinsi mai curind decit „pozind“, de reliefarea grupului in detrimentul modelului), accesarea unor acrosuri culturale „localizante“ (actioneaza, desi nu intotdeauna evident, citarile lui Blaga despre sofianicul adoptat, despre succesiunea deal-vale a spatiului romanesc, despre modul in care obiectul arhitectural construit devine parte a- si continua un peisaj concret-particular, ori, provenite din teologia lui Staniloae sau Crainic, observatii care provin-retrimit la dinamica experierii practice a legaturii ins-Dumnezeu) convergind toate intr-un normal al asezarii de rapel inalt teologic care echivaleaza starea de viu a omului cu aceea de firesc existential a umanitatii crestinate, de cautare permanenta a divinitatii, de vietuire intru ea.

Ar fi suficient, poate, sa acreditam tinuta calitativa a expozitiei, din punctul de vedere al gestului recuperator, fie si numai pentru capacitatea artistului de a se multumi/retrage, data fiind (si) semnificatia manifestarii – inchinata memoriei lui Horia Bernea – cu simpla „stra-vedere“ , abia ghicita, a celui care a creat ground-ul aproape (de) impersonal ce va facilita viitoarele iesiri la rampa ale „crestinismului cult“. Semnificatia expozitiei, insa, ar fi inutil depreciata: credinta la romani este un subiect care, intr-un sfirsit, si-a gasit scrierea linistita si fireasca a unui nou inceput de drum.