OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu ceva vreme in urma, prin aprilie, un articol consistent din Saptamina Financiara analiza prezentul si sansele de viitor ale teatrului independent din Romania. Concluzia? In trei ani, teatrul independent – cu productii facute fara bani sau cu bani de-acasa, de oameni si cu oameni care-si cistiga existenta din reclame, figuratii, dublaje de desene animate sau lucrind ca secretare – fie va umple piata, fie va disparea cu totul.
Perspectiva sumbra, aceasta din urma, dar nu mai neagra decit statu quo-ul care dureaza deja de ani buni si care macina rezistenta tuturor celor care incearca sa tina pe roate caruta independentei artistice. Iar marea, absoluta problema nu sint banii ca atare, ci inexistenta unor mecanisme functionale de obtinere a lor, incepind cu legea sponsorizarii.

De ce ar da cineva, o companie, sa zicem, ceva pentru teatrul independent (sau pentru dans, sau pentru artele vizuale) cind: 1) nu sint semne ca el ar exista pentru institutiile administrative ale statului, si 2) dupa legislatia actuala, o sponsorizare nu e altceva decit o incurcatura contabila, pe care e bine s-o eviti de teama Garzii Financiare?

Anul trecut, la conferinta de presa facuta de Cristi Puiu si Catalin Mitulescu dupa finantarea „extraordinara“ acordata de ministrul Theodorescu pentru Moartea domnului Lazarescu, s-a discutat si despre importanta simbolica pe care o are sustinerea financiara din partea statului: nu e vorba ca pentru proiecte cum era acel film nimeni din strainatate sau de pe piata capitalista romaneasca n-ar vrea sa dea bani, ci ca acesti finantatori potentiali au intotdeauna nevoie de un certificat de bona fide din partea comunitatii careia proiectul i se adreseaza. Si cine, daca nu Ministerul Culturii si institutiile lui subordonate, pe linga autoritatile locale, e reprezentantul imediat al acestei comunitati?! Cum sa poti pretinde ca altcineva, care nu participa direct la viata culturala, sa mizeze, sa riste, sa aiba incredere intr-o actiune inovatoare, de tatonare a unor terenuri virgine, cind primul care-ar trebui s-o faca, cel ce vorbeste in numele unei comunitati si-i administreaza taxele, inchide ochii si spune, ca-n Marin Preda fata cu camila, Asa ceva nu exista?

Din nou, nu e vorba de bani, ci de accesul la ei – in prezent, ministerul si institutiile lui colaterale nu au acoperire legala pentru sustinerea initiativelor independente, ci doar a celor care-i apartin. Mai mult: de pilda, legislatia romaneasca, spre deosebire de cea dupa care gindesc finantatorii non-guvernamentali (inclusiv Pro Helvetia ori Institutul Francez, gestionare ale unor fonduri publice, ce-i drept elvetiene sau franceze), nu permite defalcarea sumelor acordate pentru proiecte, iar banii se dau in general (cind apuca sa se dea) numai dupa ce evenimentul s-a incheiat. Cu ce pornesti proiectul nu intereseaza pe nimeni. La fel, din bani publici nu se pot plati cheltuieli de functionare: faci proiecte, dar cu ce achiti lumina sau tehnicienii, cui ii pasa?! Si proiectele le faci daca sint destul de megalomanice sa poata concura pe picior de egalitate cu dinozaurii institutionali fara grija facturilor si fluturasilor de salarii. Caci cea mai buna metoda, pina acum, de a proteja creatia noua e sa te asiguri ca ea nu exista, macar in afara structurilor traditionale controlabile.

Pe vremea cind la Ministerul Culturii dezbaterile publice nu se tineau inca exclusiv pe internet, secretarul general Delia Mucica afirma ca MCC nu are un partener de discutii in sectorul independent, din cauza ca nu poate discerne intre multii operatori, in lipsa unor reprezentanti desemnati de acestia. Fiindca situatia s-a agravat intre timp, iar concentrarea ministerului pe tema patrimoniului si a valorii recunoscute risca sa lase creatia contemporana intr-un vid institutional de lunga durata si larga respiratie, iata ca nebanuitul e pe cale sa se produca: teatrul independent isi va crea o platforma de negociere, de stabilire a problemelor si prioritatilor comune, in primul rind in raport cu responsabilii de drept in construirea cadrului legislativ si functional.

Cea dintii – si pentru moment extrem de importanta – actiune asociativa a teatrelor independente a fost inaintarea unei propuneri comune, semnata de 11 non-institutii de proiecte (printre care Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul ACT, Teatrul Imposibil, Teatrul Ariel Underground si Fundatia Dramafest, dramAcum, Asociatia Persona, Casa de Cultura din Arad), pentru Consiliul de Administratie a Fondului Cultural National. Exista riscul, dupa cum a fost prezentat subiectul intr-unul din cotidienele centrale, ca aceasta candidatura, a criticului Victor Scoradet, sa fie respinsa pe motivul riscului implicarii lui directe in construirea de proiecte finantabile prin FCN. E, din pacate, un risc asumat si inevitabil: miscarea teatrala independenta, cu temele, problemele si modul sau atit de propriu de functionare, nu poate fi reprezentata decit de cineva dinauntru, capabil sa vada si sa masoare cu alta oca ceea ce facem, fiecare din noi, in acest no man’s land al noilor incercari estetice. Daca cei care ne conduc vor invata cit atirna ocaua asta tot ar fi ceva.