Manifestul înfrîngerii

Autor: Liviu CANGEOPOL | Categoria: Politic | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cursa alegerilor prezidenţiale se apropie de uralele ultimei ture de stadion: echipe de lingăi plătiţi din banul public şi pamfletişti năimiţi cu poziţii demne în societate se încurcă prin vestiare, serviciile secrete bombardează presa scrisă şi văzută cu aceleaşi diversiuni rupte din lumea capitalului şi a iminentelor pierderi ce atîrnă deasupra patriei, încă din anii precedenţi, piticii cu carnetul de partid în mînuţă sar de pe un vas pe altul, urlînd „trădare!“, instituţiile de sondarea opiniei publice doboară noi recorduri de mistificare, DNA loveşte la stînga, CNSAS demască la dreapta, sar scîntei din masele agitate la meciuri de fotbal trucate, iar elita naţiunii aşterne cu înţelepciune editoriale cumpănite şi deplînge detaşat starea naţiunii la televizor.

Pe această linie de clarviziune în ceaţă şi scutiri medicale la negru, Mircea Cărtărescu şi-a publicat confesiunile de învins, cu faţa la universal, sub forma unui articolaş scos la rampă de Evenimentul zilei (vineri, 7 august 2009), din care-am înroşit cîteva idei principale. Încă de la bun început, dl Cărtărescu pare hăituit de obsesia că „Traian Băsescu ar trebui să se retragă din cursa prezidenţială“ (pentru care, fie vorba între noi, nici n-a apucat să se înscrie). E un sfat pe care i l-aş da eu însumi, dacă aş fi sigur că m-ar asculta, măcar şi pentru că dl preşedinte se poate lesne număra printre cei care, deşi s-au jurat că sînt „de-ai noştri“, au reuşit să le facă servicii doar „lor“ (cu excepţia cîtorva intelectuali care, în mod ciudat, după ce-i consideraserăm o vreme „de-ai noştri“, au ajuns „de-ai lor“). Dl Cărtărescu îşi justifică dramatica opţiune fluturînd pe la nasul cititorilor natura consecinţelor (nici aceasta cu prea multă coerenţă), fără a fi interesat de cauze: „nu doar Băsescu, nici doar susţinătorii lui, nici (vai!) eu însumi nu am fost învinşi de «fostele structuri» (…), ci naţiunea română în întregul ei“.

Reiese din aceste rînduri pline de jale şi halimă nu numai că Traian Băsescu şi susţinătorii lui sînt duşmanii structurilor securiste, ci şi că ei sînt dedicaţi trup şi suflet naţiunii române. Ca şi cum nu Traian Băsescu şi susţinătorii acestuia s-ar fi aflat, în ultimii douăzeci de ani, în primele rînduri ale armatei cu ochi albaştri forjînd nenorocirea naţională, poetul se tînguie spre turma lui de lectori: „Ne-au învins şi de data asta, s-au căţărat peste noi şi de data asta, şi nu mai e nimic de spus. Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus“. Bardul insistă retoric, ca să ne intre bine în cap, astfel el mai avînd ceva de spus.

Totuşi, nu mă-mpinge, c-ameţesc! Care război? A declanşat Traian Băsescu unul şi noi nici n-am ştiut? Sper că nu se referă la cele cîteva declaraţii de paradă în favoarea unei mascarade demascatoare a comunismului – ca şi cum a) românii nu ar fi ştiut că dictatura a fost rea, ba chiar b) trăiau cu convingerea că ar fi fost bună şi c) dacă nutreau ei convingerea asta, raportul final ori discursul preşedintelui le-ar fi putut schimba impresiile –, fără nici o urmare concretă. Ori repetatele salve de hăhăituri perfide pe tema corupţiei... Ori războiul etnic purtat împotriva ziariştilor…

Dar mai dificile decît digerarea imperfecţiunilor de oglindire a realităţii din manifestul cărtărescian, se adeveresc a fi abuzurile de logică elementară. Bunăoară, ca parte activă a opiniei publice, ori te plasezi în tabăra populată de Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Patapievici, ori în cea a lui Geoană, Voiculescu, Vadim, Tăriceanu, Nistorescu, Patriciu, Roşca Stănescu… Ticăloşia unui adversar cu care schimbi constant invective nu te face imaculat. Dacă aşa ar sta lucrurile, dl Cărtărescu ar trebui să explice de ce Ion Iliescu nu este considerat un erou naţional, la poalele căruia ar trebui să se arunce cu fruntea-n ţărînă toată suflarea patriei, pentru meritul de a-l fi pulverizat pe odiosul Nicolae Ceauşescu! Să mai amintim că Trăian Băsescu a fost, de-a lungul bogatei sale biografii politice, aliat cu absolut toţi cei de pe lista incriminată?

Plecînd de la constatarea că partida echipei băsesciene este pierdută (cînd, cum, unde şi cine a decis?), dl Cărtărescu conchide: „Căci în acest moment, în România, nu se poate lupta contra sistemului: trebuie să faci parte din el sau eşti anihilat“. Nu altceva susţin şi subsemnatul, şi alţii ca el, de ani buni: nu neapărat preşedinte de ţară, ci simplu funcţionar de ambasadă, de vrei să ajungi, ori să pui pe picioare o mică întreprindere, legăturile cu structurile sînt mai necesare decît apa, aerul, meritele proprii şi creditul bancar. Dar dacă Traian Băsescu nu făcea parte din sistem, mai ajungea el să poată candida la funcţia supremă în stat, pentru a nu ne hazarda de la a ne închipui cum ar mai fi cîştigat el acele alegeri? Cine l-a susţinut pe Traian Băsescu, ani de zile, dacă nu structurile securiste ale PCR, redenumite în fel şi chip şi scindate în diferite bande operative, pentru a crea aparenţa democratică a cărei natură i-o demască azi poetul cu atîta mîhnire?

Concluzia majoră, în ton mioritic, este trasă ca un inutil semnal de alarmă, din moment ce trenul n-a plecat nicăieri: „România nu poate avea un preşedinte bun, nu l-a putut avea timp de douăzeci de ani de aşa-zisă democraţie (de fapt, de putere securistă nelimitată)“. Ba să avem, pardon!: România poate avea un preşedinte bun, numai că nu încearcă nimeni să-l găsească (de exemplu, în mulţimea străluciţilor noştri economişti). Fără a încerca măcar crochiul unei posibile soluţii, Mircea Cărtărescu îşi ia rămas bun de la cititori, pe un ton lipsit de eleganţă: „Sper că veţi fi fericiţi cu Crin Antonescu sau cu Oprescu. Sau, mai ştii, păcatul, cu Geoană“. Ne lovim de acelaşi maniheism mecanic: ori salvatorul Traian Băsescu (înfrînt de „structuri“ şi sfătuit să nu candideze), ori lichelele celelalte, împotriva cărora e inutil să mai lupţi.

A stat elita ţării cinci ani, cîntînd din ceteră şi depănînd poveşti sforăitoare la picioarele lui Traian Băsescu, înălţînd ode comandantului suprem şi făcîndu-i albie de porci pe criticii săi, ca acum, cînd neputinţa lui de a conduce ţara a devenit evidentă, pînă şi pentru apropiaţi, să-şi pregătească retragerea în peşteri, învinsă de un monstru prea mare pentru onestele lor forţe. Dacă românii s-au obişnuit să voteze răul cel mai mic, nu-l va plînge nimeni pe Traian Băsescu (în afara celor care devorează de zor sinecuri bugetare), dar dacă intelectualii patriei mor din pricina lipsei binelui cel mai mare, de ce nu încearcă ei să scoată la iveală un candidat fără cusur? Dacă sînt conştienţi că partidele politice sînt apă de ploaie, de ce nu pun ei la cale un partid curat? Dacă e un adevăr bătătorit că România a ajuns captivă în mîna securiştilor, de ce elita ţării nu pune bazele unei construcţii politice? Cu lamentaţii şi imprecaţii poţi zidi o operă literară, nu o ţară civilizată…

P.S.: Presupunînd că Traian Băsescu este preşedintele plin de calităţile care să-l facă atît de îndrăgit în anumite medii, e un adevărat miracol cum de scriitorii cei mai iscusiţi, filozofii cei mai profunzi şi fizicienii cei mai străluciţi ai patriei au eşuat în a-l prezenta înfăşurat în mantaua de aur şi purpură pe care o merită. Plus tichia de mărgăritar.

14 august 2009

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

O parereCineva - Joi, 20 August 2009, 17:30

Magistral articolul Dvs! Felicitari!

Si Ceausescu era laudat de unii in mod sincerobservator uimit - Vineri, 21 August 2009, 02:02

Si pentru domnul Cartarescu coruptii si securistii lui Basescu sunt mai buni decat coruptii si securistii celorlalti si impotriva tuturor evidentelor argumenteaza si ei , cum si ce mai pot .