OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian-Paul Iliescu
Anatomia raului politic
Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeana, Bucuresti, 2005, 364 p.

Pe penultima pagina a volumului semnat Adrian-Paul Iliescu gasim definita in citeva rinduri ideea de baza a cartii: „in capitolele anterioare, am evidentiat o serie de trasaturi ale culturii politice romanesti dominante. Aceste trasaturi pot fi sintetizate acum in citeva cuvinte cum sint urmatoarele: Maniheism; Monolitism; Tribalism; Exclusivism; Elitism; Sultanism; Clientelism; Conformism; Oportunism; inapoiere morala; Anti-liberalism; Paternalism; Obsesie pentru status; Obsesie identitara“.

Pentru autorul acestei carti, cultura politica autohtona nu doar ca nu arata prea bine, ceea ce stia totusi mai toata lumea, dar, mai mult decit atit, ea e retrograda, incapabila sa priveasca inainte, inchisa in sine si inchistata, mizind mult prea mult pe niste idei si concepte care au dat deja gres la noi si, de fapt, peste tot. Nu scapa criticii lui Adrian-Paul Iliescu o seama dintre personalitatile culturale ale lumii romanesti de azi si de ieri, care, puse laolalta, constituie un tablou remarcabil prin eclectism: Hasdeu, Eminescu, Nae Ionescu, Eliade, Zelea Codreanu, Lucian Boia, Mihai Zamfir, Andrei Cornea, Mircea Mihaies ori Horia-Roman Patapievici. in viziunea lui Adrian-Paul Iliescu, ei toti sint vinovati, in mai mica sau mai mare masura, cu urmari mai mult sau mai putin grave (dar in nici un caz altfel decit „grave“), de starea regretabila a culturii politice romanesti, care perpetueaza niste modele perimate, autoritare si paternaliste mai degraba decit liberale si individualiste, modele teribil de apropiate de cele ale Dreptei radicale.

Aceste critici apasate vin din partea unui om de stinga, adept declarat al corectitudinii politice, cu o repulsie parca structurala fata de modul in care cea mai mare parte a intelighentiei romane pune problema atunci cind reflecteaza asupra politicii. Traditia democratica, venind din mostenirea iluminista, cu tot ceea ce presupun achizitiile modernitatii liberale din ultimele doua secole (individualism, egalitarism, toleranta, respectul pentru celalalt, respectul pentru norme si pentru statul de drept etc.), nu pare a fi prins radacini la noi, gindirea de dreapta in descendenta Eminescu-Nae Ionescu dovedindu-se a fi mult mai importanta in spatiul nostru cultural. „Noi nu am avut niciodata o traditie liberala puternica: drept urmare, diversitatea de gindire si optiune, independenta de spirit, autonomia morala nu au fost incurajate masiv si sistematic, nu au fost promovate si stimulate“.
Oricum, trebuie spus ca Adrian-Paul Iliescu nu vede neaparat un raport de filiatie directa intre ideile politice si culturale predominante in interbelic si cele care reprezinta mainstream-ul vietii intelectuale de astazi, ceea ce nu impiedica insa permanentizarea unor principii, a unor trasaturi dominante, cum sint cele pe care le-am citat deja in primele rinduri.

- Cultura politica romaneasca sta sub semnul maniheismului, al lui „cine nu e cu noi e impotriva noastra“
Faptul ca in cultura romana lipsesc ginditorii de stinga autentici este arhicunoscut (de remarcat modelul alternativ propus la finele cartii: Ion Ianosi). Marile personalitati ale culturii romane de la Eminescu incoace, cu care incercam sa defilam pe unde putem (vezi si generatia interbelica – Eliade, Cioran, Noica, Vulcanescu, Tutea), sint, intr-adevar, elitist-exclusiviste, au probleme identitare care imping catre forme mai mult sau mai putin subtile de nationalism, au loialitati cu care ajung nu o data sa faca tot soiul de tranzactii, iar atunci cind aceasta nu se intimpla, apare ca evident un spirit maniheist care imparte lumea in Buni si Rai, nuantele lipsind cu totul. Aceasta din urma idee este de fapt centrala in economia cartii: cultura politica romaneasca sta sub semnul maniheismului, al lui „cine nu e cu noi e impotriva noastra“, de unde rezulta practic o serie de alte trasaturi la fel de vicioase. O cultura maniheista nu poate fi altfel decit una monolitica, in care diferitele grupuri ce profeseaza idei diferite nu comunica din principiu, in care respectul pentru celalalt dispare cu usurinta, orice chip ar avea acest celalalt.

O cultura maniheista refuza achizitiile modernitatii si prefera tot soiul de mitologii si mituri gindirii rationaliste ce vine pe filiera carteziana trecind prin Iluminism. „Maniheismul romanesc este uneori radical, alteori lipsit de radicalism, uneori durabil, alteori momentan si inconsecvent, uneori acut, alteori superficial. Dar faptul (real) ca adesea acest maniheism este inconsecvent, lipsit de radicalism si nedurabil, nu infirma existenta unei traditii maniheiste.“ Mai mult, maniheismul tine de o cultura de grup, de o impartire a lumii in „noi“ si „ei“: nu poate fi deci vorba de dezvoltarea unui individualism atita timp cit apartenenta la grup (elita) este fundamentala. Recunoastem in aceste idei niste teorii care sint agitate in mod constant in lumea culturala autohtona de citiva ani de zile, cam de cind cu dezbaterile despre Omul recent al lui Patapievici ori despre mult-discutata carte a lui Sorin Adam Matei, Boierii mintii.

De multe ori (dar in nici un caz mereu), Adrian-Paul Iliescu reuseste sa fie convingator. Exista in mod cert in cultura romana o apetenta pentru partea dreapta a spectrului politic, care in trecut a „evoluat“ cu lejeritate si fara prea multe semne de intrebare catre o apropiere de Dreapta radicala. in ceea ce priveste momentul Eminescu sau perioada interbelica exista deja o serie de alte scrieri care merg in aceeasi directie (vezi Ioan Stanomir pentru cazul lui Eminescu si Leon Volovici, Zigu Ornea ori Marta Petreu, pentru generatia interbelica); in ceea ce priveste perioada contemporana lucrurile sint, desigur, ceva mai greu de analizat (ori de digerat). Nu de alta, dar in momentul in care citim ca Patapievici are „o mica aversiune fata de democratie“ (ironia din exprimare nu e greu de deslusit), care aversiune „poate explica momentele de orbire vizibile uneori in scrierile sale“, si cind il gasim pe acelasi Patapievici analizat pe citeva pagini in paralel cu Corneliu Zelea Codreanu, dupa care aflam ca mai da dovada si de bigotism, am putea intra putin in panica, macar pentru faptul ca Patapievici e directorul Institutului Cultural Roman.

Iar daca adaugam ca linga autorul Omului recent sta Mircea Mihaies, taxat cu ironie de Adrian-Paul Iliescu („Mihaies nefiind un expert in teorie politica, ci mai curind in imprecatii, nu i se poate pretinde cine stie ce rigoare conceptuala“) si citat din citeva articole in care sensul are sau nu are... sens, am putea trage concluzia ca ICR-ul este o institutie in care Dreapta „vehementa“ (sau „virulenta“) isi face de cap, ceea ce nu cred ca ar fi prea incintator pentru cultura romana.
Alaturi de inclinatia catre impartirea lumii in Buni si Rai, repulsia fata de principiile democratice constituie pentru Adrian-Paul Iliescu celalalt element fundamental pe baza caruia functioneaza cultura politica romana. Pe linga critica adusa lui Patapievici, sint puse pe tapet afirmatii ale lui Nae Ionescu, care anunta, in 1938, decesul democratiei, ale lui Mihaies, care vede democratia ca o mlastina, ale lui Lucian Boia, care „comite un sofism“ atunci cind „pretinde ca democratia e un mit“, cartea sa (Mitul democratiei) intrind in categoria cartilor care „in Franta si in alte tari binecuvintate“ sint promovate „doar de cele mai obscure edituri, bucurindu-se exclusiv de atentia diletantilor“.

Analizele autorului Anatomiei raului politic cu privire la cultura romana moderna si contemporana sint importante in virtutea unei viziuni largi asupra mersului vietii intelectuale de la noi. Paradoxul este insa ca pot ajunge sa fie utilizate chiar contra celui care le emite. Pe tot parcursul cartii Adrian-Paul Iliescu vorbeste despre Raul politic, ajungind chiar sa se intrebe in epilog, pe urmele lui F.A. Hayek (in legatura cu care intra la un moment dat intr-o polemica mai degraba gratuita cu Andrei Cornea): „De ce ajung in frunte cei mai rai?“. Ce putem concluziona de aici? Dupa ce ii critici pe parcursul a mai bine de 300 de pagini pe presupusii adversari ai democratiei de azi (care se intimpla sa fie cam cele mai importante voci din cultura romana contemporana) si te intrebi la sfirsit cum se face ca cei mai rai ajung mereu in frunte, relatia de suprapunere intre personalitatile intelectuale vizate de analiza cartii si Raul politic apare ca evidenta (de fapt, e destul de evidenta inca din titlu).

Chiar asa sa fie totusi? E adevarat, exagerarile pamfletare si tot mai lipsite de miez ale lui Mircea Mihaies sint din ce in ce mai greu de inghitit, dar sa fie si Lucian Boia bun de pus linga Mihaies? Oricum, cei doi sint analizati cu destula seriozitate, in timp ce Dan C. Mihailescu si Ioan T. Morar sint gratulati cu epitetul „sicofant“ fara sa fie bagati propriu-zis in seama. Pentru Adrian-Paul Iliescu, Andrei Cornea a scris cartea cu „grotescul titlu“ De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis, care ar suna cam ca „De la Delphi la Maglavit“. Tot observind caracterul maniheist al culturii romane, Adrian-Paul Iliescu pare pe alocuri ca s-a lasat si el impregnat de aceasta mentalitate a lui „cine nu e cu noi e impotriva noastra“, vazind peste tot (chiar si cind nu este citusi de putin cazul) adversari ai democratiei si maniheisti elitisti si exclusivisti. Distanta dintre analiza pertinenta si panica exagerata este citeodata extrem de mica.

- O carte necesara, in ciuda tonului nu mereu nimerit
Oricum, una peste alta, Anatomia raului politic este o carte, indraznesc sa spun, necesara, in ciuda tonului nu mereu nimerit si chiar daca va deranja foarte multe spirite. E o carte combativa care, luata in seama in mod echilibrat, ar trebui sa dea nastere unei dezbateri de amploare privind cultura romana, privind intelectualitatea de la noi si raporturile stinga-dreapta in viata noastra politica. in afara de o scurta polemica cu Andrei Cornea, purtata in paginile revistei 22, nu am mai remarcat alte ecouri dupa aparitia acestui volum. Pacat, pentru ca, dincolo de plusurile si minusurile sale, Anatomia raului politic este o carte care pune niste probleme serioase, iar a o trata cu indiferenta ar fi mai mult decit regretabil.