OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Proiectie pe ecranul din fundal. Imagini din Parcul Luxembourg. In prim-plan, un orb care rasuceste manivela unei flasnete si o Doamna care arunca firimituri de piine la porumbei. Porumbeii se ridica brusc in aer si dispar.
Imaginile cu Parcul Luxembourg se farimiteaza incet, ca si cum zborul porumbeilor ar fi perturbat proiectia.
Ramine pe scena DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI. CIORAN isi face aparitia, se apropie de ea si o priveste timp de citeva lungi momente.

CIORAN: Total stupizi.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Pardon?
CIORAN: Porumbeii astia… sint total stupizi. Ca toate celelalte pasari de oras, de altfel.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: De ce spuneti asta?
CIORAN: Pentru ca si-au pierdut total libertatea.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Si ce daca si-au pierdut libertatea?
CIORAN: Nici nu mai stiu sa se hraneasca singure.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Si ce daca nu mai stiu sa se hraneasca singure?
CIORAN: Noroc ca veniti dumneavoastra aici in fiecare zi ca sa le dati de mincare. Se spune ca e o buna terapie pentru spiritele nelinistite.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI (ii intinde o bucata de bagheta): Poftim… Vreti sa incercati? Vreti sa le aruncati citeva firimituri?
CIORAN: Spuneti-mi, nu cumva sinteti domnisoara Domnaru, din intimplare?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu. De ce?
CIORAN: Imi amintiti de o persoana pe care am cunoscut-o cindva, sint multi ani de atunci… Surorile Domnaru, la Sibiu…
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Imi pare rau. Nu sint eu domnisoara Domnaru.
CIORAN: Si totusi sint citiva ani buni de cind veniti aici ca sa hraniti porumbeii.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Da, sint citiva ani.
CIORAN: Citeodata ma intreb daca veniti cu adevarat pentru porumbei.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu, nu vin pentru porumbei.
CIORAN: Niciodata n-am indraznit sa va adresez vreo intrebare, dar astazi…
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: De fapt vin pentru dumneavoastra.
CIORAN: A, asa da. Asta era si impresia mea. De fapt imi dati tircoale de vreo zece ani.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Dintotdeauna, domnule Cioran.
CIORAN: Si scrisorile acestea frumoase, pe care le primesc cam o data pe saptamina, tot de vreo zece ani…
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu, nu vin de la mine.
CIORAN: Poate stiti unde locuiesc?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Da.
CIORAN: Va pun aceasta intrebare pentru ca astazi mi s-a intimplat un lucru incredibil. Azi-dimineata m-am dus la Editura Gallimard si, cind am iesit ca sa ma duc acasa, nu mi-am mai amintit drumul de intoarcere.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Stiu.
CIORAN: Cum asa? De unde stiti?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Stiu pentru ca eu sint memoria dumneavoastra, domnule Cioran.
CIORAN: Da… De ce nu… In sfirsit… Dar nu gasiti ca e ciudat, distinsa mea Doamna Memorie, ca sa nu-mi mai amintesc de drumul spre casa?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Da, e ciudat.
CIORAN: Nu-i asa? Cel putin in privinta asta sintem de acord. De aceea de altfel mi-am permis sa va importunez. Dat fiind ca prezenta dumneavoastra imi este atit de familiara, m-am gindit ca, poate… poate mi-ati putea face acest serviciu… sa-mi spuneti unde locuiesc…
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Locuti pe strada Odéon la numarul 21, domnule Cioran.
CIORAN: Ciudat. Iata o adresa care nu-mi spune absolut nimic.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Imobilul are patru etaje, plus mansarda. Iar dumneavoastra locuiti la mansarda in doua odai minuscule, chiar sub acoperis.

CIORAN scoate din buzunar o cheie.

CIORAN: Iar asta probabil ca e cheia de la apartament, nu-i asa?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Se poate, nu stiu…
CIORAN: Locuiti si dumneavoastra cumva tot in acest cartier?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu, eu locuiesc mult mai departe.
CIORAN: Anul trecut, cred ca era in octombrie daca imi amintesc bine, am facut o lunga plimbare pe malul marii, la Dieppe… Era tocmai momentul refluxului si m-am plimbat timp de vreo patru ore… Si la un moment dat o femeie a iesit din mare si a venit sa ma intrebe daca nu i-am vazut bicicleta. Nu erati cumva tot dumneavoastra, din intimplare?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Da, eram tot eu.
CIORAN: Si apoi ati disparut imediat… Cum ati facut ca sa va eclipsati asa de repede?

DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI nu raspunde.

CIORAN: Strada Odéon, numarul 21, parca ati spus.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Da.
CIORAN: Sinteti sigura?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Sigura.
CIORAN: Pai… bine atunci. Am sa va las. Pe unde s-o iau ca sa gasesc strada?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Cladirea aceea mare cu acoperis o vedeti?
CIORAN: Da.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Acolo e Teatrul Odéon. Iar strada Odéon e chiar in fata.
CIORAN: E clar, distinsa Doamna Memorie… Am inceput sa va pierd… Dar ceea ce e ciudat e ca va pierd in dezordine. As spune chiar in cea mai totala dezordine…

Pauza. Doamna continua sa faca firimituri, chiar daca porumbeii nu si-au mai facut aparitia.
CIORAN: Va place parcul asta?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu cine stie ce.
CIORAN: Dar asta-i parcul Luxembourg, nu-i asa?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Da.
CIORAN: Vedeti ca totusi imi amintesc macar atit? Cind am iesit de la Editura Gallimard si cind m-am vazut in strada, n-am mai stiut unde voiam sa merg. Nu stiam daca trebuie s-o iau la stinga sau la dreapta. Am ezitat un moment, si apoi mi-am spus… „pai, la mine vreau sa merg, vreau sa ma intorc acasa“. Numai ca sintagma asta, „acasa“, nu-mi mai spunea absolut nimic. Am simtit in mine un fel de gaura neagra totala… Ca un actor care uita brusc o replica... o replica esentiala… Imaginati-va ca Richard al III-lea uita replica „un regat pentru un cal“… O replica-cheie, totusi… Cum sa uiti o replica-cheie? Ai uitat-o, ai stricat tot… Nu e permis sa uiti o replica-cheie, nici macar o parte dintr-o replica-cheie… Un regat pentru… pentru memoria mea… Nu? Suna prost.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Un regat pentru citeva firimituri…
CIORAN: Exact ce ziceam si eu… Un regat pentru citeva firimituri din memoria mea… Va place parcul asta?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu cine stie ce.
CIORAN: Nici eu nu ma dau in vint dupa el. Si cu toate acestea e un parc care a devenit un mit. Spui Paris, spui Jardin du Luxembourg. Nici mie nu-mi prea place, in schimb ma simt bine cind ma plimb pe aleile sale si ma gindesc numai la banalitati. In unele perioade ale anului vin aici o data sau chiar de doua ori pe zi. Si incerc sa ma concentrez numai pe ginduri banale… Exista idei banale de dimineata si idei banale de seara… O placere, sa te gindesti la banalitati in acest parc mitic, printre turistii care fac poze si printre mamele si tatii care isi plimba copiii… Trebuie sa recunosc ca uneori ma simt ca un asasin in mijlocul tuturor acestor oameni. Si stiu ca s-ar simti foarte ofensati daca ar sti cit de mult imi foloseste acest parc mitic pentru decantarea gindurilor mele banale…
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: E cam lipsit de verdeata. De fapt, ceea ce ii lipseste este iarba.

In timp ce isi continua dialogul, cele doua personaje incep sa se scufunde incet, extrem de incet, in pamint, ca si cum ar fi inghitite de nisipuri miscatoare. Nici Cioran si nici Doamna nu acorda insa nici o importanta acestui fapt.

CIORAN: Da, iar atunci cind ploua orice plimbare in parc devine un chin. Tot pamintul asta se inmoaie, se transforma intr-un aluat. Imposibil sa te mai plimbi prin parcul Luxembourg cind pasesti pe alei de aluat. Practic risti in fiecare moment sa fii inghitit de aceasta materie cleioasa, risti ca aceste alei carteziene sa te aspire in maruntaiele lor. Ma intreb daca Prefectura pariziana va avea vreodata curajul sa publice adevaratele statistici privind pietonii care au disparut, in zilele ploioase, in parcul Luxembourg.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: N-or s-o faca niciodata. Eu am lucrat la Prefectura si ii cunosc bine pe cei de la Prefectura.
Pauza.

CIORAN: Strada Odéon numarul 21, linga Teatrul Odéon… Si totusi era o replica esentiala… Imaginati-l pe Hamlet care uita sa spuna „to be or not to be“… Sint citeva ore bune de cind ma tot invirt in parcul asta… Si recunosc cu toata jena ca mi s-a facut putin foame... (Pauza.) Ce noroc am avut sa va intilnesc… Stiti, faptul ca aveti obiceiul de a veni aici, si de a da mincare la porumbei, mi s-a fixat in memorie mai bine decit propria mea adresa… Iar acum ma simt usurat ca v-am povestit toate astea… De fapt va povestesc tot fara nici o rezerva pentru ca sinteti o necunoscuta. Pentru mine sinteti doamna care face firimituri. Iar ceea ce v-am spus n-am marturisit inca in fata nimanui. Nici macar mie n-am avut curajul sa-mi spun intr-un mod sincer ceea ce v-am spus dumneavoastra…
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI (scoate inca o bucata de piine): Vreti sa mincati citeva firimituri?
CIORAN: Da, multumesc.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Sint cam uscate.
CIORAN: Nu-i nimic. (Ciugulind din piine.) Unde or fi fiind porumbeii astia? De neinteles… Pacat de marea asta de firimituri. De obicei se reped imediat la firimituri.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Or sa vina.

Cele doua personaje continua sa intre usor in pamint.

CIORAN: Trebuie totusi sa recunoasteti ca pasarile care traiesc la oras sint din ce in ce mai proaste.
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Nu incape indoiala. De aceea le si aduc firimituri.
CIORAN: Deja ca pasarile care traiesc la oras zboara, in medie, mai putin decit pasarile care traiesc la tara. S-ar putea spune ca pasarile care traiesc la oras sint obosite de propriile lor aripi, de faptul de a avea aripi. Dar poate ca insasi specia umana s-a nascut in felul acesta. La inceput oamenii erau un fel de pasari, o specie total libera care stia sa zboare… Si apoi toate aceste fiinte au inceput sa devina din ce in ce mai greoaie, din ce in ce mai lenese, mai prostovane… Si au sfirsit prin a se debarasa de aripile lor, au coborit definitiv pe pamint. Si asa s-a nascut omul. (Pauza. Cioran continua sa rontaie firimituri de piine.) La Prefectura ati lucrat pentru ce serviciu?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Pentru Serviciul de Apatrizi.
CIORAN: Iertati-ma ca insist, dar eu tot n-am inteles, de fapt cine sinteti dumneavoastra?
DISTINSA DOAMNA CARE FACE FIRIMITURI: Dar v-am spus deja, sint memoria domnului Cioran, memoria dumneavoastra.

Cei doi sint aproape total inghititi de pamint, nu mai sint vizibile decit capetele lor.

CIORAN: Da… Nu m-am gindit la asta, desi… Da, de ce nu, daca ne gindim ca… In cele din urma… Da, sinteti memoria mea, e normal, desi… Ce voiam sa va intreb… De fapt de ce faceti atitea firimituri?