Autor: 
Categoria: 
Recentele
dispute din interiorul PSD-ului dintre Victor Ponta și Mircea Geoană, actualul și
fostul lider al partidului de inimă roșie al lui Ion Iliescu, redeschid discuțiile
despre starea națiunii române și despre viitorul ei luminos. Frumos ideal de a
scoate din România un stat performant – nou termen de teorie economico-politică
preluat de șeful Statului – și de a renunța la apucăturile de stat social, cum
am fi noi acum. Cică. Greu de presupus că ar exista state care nu ar dori să
fie performante – termen lax care poate cuprinde orice –, numai că una e dorința
și alta putirința.
Toate ieșirile
la rampă ale politicienilor, de așa-zisă dreaptă sau de așa-zisă stîngă, sînt
simple vocalize. Sebastian Lăzăroiu, portavocea gîndirii prezidențiale pînă mai
ieri, livrează în continuare axiome, leme și teoreme de adormit mitzurele națiunii.
Iar noi, în loc să vedem ce-ar fi de făcut la modul real și concret – așa cum
ar fi normal, cînd premierii din Grecia și Italia își dau demisia pentru a crea
premisele unei solidarități necesare în vremuri de criză –, sîntem atrași în
fel de fel de dispute sterile privind rolul și locul stîngii sau ale dreptei în
viața politică românească. Cum ar veni, ca la noi la nimeni – dispute despre
sexul îngerilor.
Ne dăm de
ceasul morții că ce-o să se întîmple dacă e dat afară din PSD Mircea Geoană, așa
cum mai ieri tremuram de emoție că alt lider din noua gardă de lupi tineri ai
PSD-ului, cum se dovedea Cristian Diaconescu, o să rămînă fără funcție de
conducere. Cristian Diaconescu și-a găsit loc, destul de repede, la nou-creatul
partid de mucava UNPR, ca și alți mulți oportuniști, de stînga sau de dreapta,
din care e făcută majoritatea politică românească, dincolo de coloratura cenușie
a interesului strict personal.
Din această
nedumerire cu gust acru se naște și următoarea idee. Pe seama lui F.M.
Dostoievski sînt puse mult vehiculatele cuvinte „Noi toți ne tragem din Mantaua
lui Gogol“. Nu am insistat niciodată să aflu cu ce prilej și unde a formulat
Dostoievski această frază devenită celebră. Poate că un simplu telefon dat
profesorului Ion Ianoși – pe care îl respectăm nu doar pentru excelența sa în
ale literaturii ruse, dar și pentru stăruința de a rămîne consecvent unor opțiuni,
bune, rele, nu discutăm – ar fi rezolvat nedumerirea. Dostoievski aduce un
elogiu deplin unui alt scriitor înaintaș. Un elogiu adus de către un nu mai puțin
important creator, cel care a scris Idiotul, Amintiri din Casa Morților, Crimă și
pedeapsă, Frații Karamazov, Jucătorul și alte minuni în proză, care l-au impus
posterității după o viață zbuciumată și chinuită. Nu știm cine mai citește
astăzi povestirile și romanele lui Dostoievski sau Suflete moarte de Gogol –
alt damnat al literaturii ruse de mare suprafață epică. Am avea enorm de învățat
din aceste cărți pe care, iată, constat cu stupoare, le-am neglijat, la rîndul
meu, ani în șir. Dar cuvintele lui Dostoievski despre Gogol s-au ițit în mintea
noastră ca un ecou îndepărtat, adaptate la situația politică actuală din
România. De cîțiva ani buni, asistăm la o crîncenă dispută – care polarizează
mari segmente ale populației românești, altfel indiferente la ideologie. O
luptă surdă pentru putere, funcții și resurse financiare, cu momente de foarte
mare vizibilitate – cum a fost finala pentru prezidențialele de acum cîțiva ani
dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană – sau cu destule codoșlîcuri și
aranjamente de culise. Mai ales în provincie, în teritoriu, unde baronii locali
taie, spînzură și adună voturi. Lupte dure între părți, dușmane la prima
vedere, extrem de solidare în manifestări și interese.
Avem o luptă
dură între o așa-zisă dreaptă și o autodefinită pseudostîngă, care se trag
ambele din FSN-ul creat, după Revoluția – sau ce-o fi fost – din 1989, de Ion
Iliescu, cel care a generat acest ghiveci politic de unitate națională,
zice-se, care apoi s-a transformat, în 1990, extrem de repede, în partid
politic. Poliția Gîndirii și Ministerul Adevărului – în termenii lui Orwell din1984 – au fost repede puse la cale și au dat și încă mai dau roade. Atunci a
fost momentul decisiv al dereglării vieții politice românești care nu a apucat
să se ajusteze din mers la jocurile politice ale democrațiilor de tip
occidental. Adică alegeri libere, libertatea cuvîntului, multipartidism și tot
tacîmul retoric de care nu am dus lipsă nici o clipă și care ni se servește și
astăzi. Partidele politice apărute după 1989, precum PNȚ sau PNL, au fost
repede dezamorsate pentru a nu coagula potențial suficient și a deveni pericole
reale pentru tot ce a ouat FSN-ul iliescian. Devenit partid de stînga, cu
trandafiri roșii la butonieră și cu alte flori verzi ale minorătăților naționale
din România, în frunte cu nou-născutul UDMR, ce a sprijinit mereu puterea
politică, oricare ar fi fost ea. Că s-a numit Partidul Social Democrat, că din
el a ieșit Partidul Democrat, de aceeași coloratură stîngistă, că, apoi, s-a
coagulat un hibrid precum PDL, ce a devenit, peste noapte, de dreapta și
popular, în care problema primordială era una de cadre, generația utecistă
preluînd puterea din brațele vînjoase ale unei generații de politicieni cu
activ comunist prea vizibil. Așa au apărut și au dispărut alte formațiuni
politice, de coloratură și de umplutură, și putem spune și noi, fără tăgadă, că
tot ce mișcă în politica actuală – sîntem în 2011 – se trage din mantaua lui
Ion Iliescu. Ce dreaptă să reprezinte PDL-ul de astăzi, ce anticomunism (de
circumstanță doar electorală) să ne ofere, cînd toată pletora de oameni
politici ai actualei guvernări provine din aceeași matcă fesenistă? Ceea ce
face să nu avem, în clipa de față, alternative. De ce nici un fel. Doar mantaua
care ne protejează nu numai trecutul, dar și viitorul.
Foto (detaliu) : Marian Vilău
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters