OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriitorul cu nume italian, descendent al unei familii aristocrate din partea austriacă (Bucovina) a Imperiului Austro-Ungar, cetăţean român în vremea României Mari, oferă un volum excelent pentru oricine vrea să înţeleagă Zeitgeist-ul epocii interbelice, îmbibat de antisemitism. Memoriile unui antisemit se constituie într-un document antropologic, de citit laolaltă cu volumul mai vechi al lui Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Căci, practic, ceea ce Oişteanu punctează cu acribie ştiinţifică în volumul său apărut la începutul anilor 2000 von Rezzori exemplifică cu talent literar în romanul său apărut în 1979. Citirea în paralel sau în succesiune dă seamă şi de faptul că stereotipurile antisemite erau răspîndite în întreaga Europă Centrală şi de Sud-Est: locurile în care se desfăşoară acţiunea povestirilor din Memoriile unui antisemit, anume Bucovina, Bucureşti şi Viena, sintetizează, pînă la urmă, caracterul ubicuu şi uniform al antisemitismului: de la centru la periferie şi înapoi, dinspre Mittel-europa înspre Balcani şi viceversa, dinspre Capitală spre provincie, dinspre provincie spre Capitală.

 

 

Cititorul român are parte abia acum de un roman care ar trebui să-l intereseze în mod direct, fie şi numai pentru faptul că în el este vorba, parţial, de România interbelică, un întreg capitol fiind dedicat Bucureştiului. Fascinaţia de bonton a intelectualului român pentru interbelicul însorit (lumina însă era produsă mai degrabă de un soare cu dinţi) ar putea fi din nou potenţată de lectura printre rînduri şi printre pagini: „România era pe atunci o ţară în care se trăia bine“ e exact genul de frază capabilă să mîne apa la moara nostalgiei după perioada dintre cele două războaie mondiale, mai ales cînd apare într-un roman considerat de unii un clasic al literaturii germane postbelice. Descrierile Bucureştiului interbelic au o urmă de nostalgie: Calea Griviţei care îl întîmpină pe tînărul narator „cu tot farmecul jerpelit al bătrînilor Balcani“, dar şi cu senzualitatea tinerei rrome, gata să-şi vîndă corpul, sigură pe ea („rîsul ei mut, batjocoritor-provocator“), hipodromul dintre şoseaua Kiseleff şi Jianu cu armăsari pursînge, Văcăreşti, „cartierul evreiesc al Bucureştiului“, nu departe de Crucea de Piatră, o grădină de vară cu atmosferă mondenă, cîrciuma situată „în prelungirea Căii Moşilor, la ieşirea din Bucureşti, unde dispărea orice urmă de mahala, rămînînd doar un drum străjuit de plopi, care se pierdea în cîmpia întinsă şi melancolică“, unde muşterii obişnuiţi sar în apărarea femeii lovite („La noi nu se loveşte femeia pentru că se teme de urs, pricepi, mă, papiţoiule?“), schimbarea locuinţei de două ori pe an (de Sfîntul Gheorghe şi de Sfîntul Dumitru), „un parc cu numele dulce de Cişmigiu“, „unde mirosea a laur şi ienupăr“. Afirmaţia Ioanei Pîrvulescu, laitmotiv al prea-apreciatului volum Întoarcere în Bucureştiul interbelic, că Bucureştiul interbelic reprezenta o lume normală unde se putea întîmpla totul, îşi găseşte la rîndul ei confirmarea în două dintre povestirile lui von Rezzori (Memoriile unui antisemit reprezintă, de fapt, o serie de cinci povestiri). Dar ceea ce răzbate în chipul cel mai pregnant din cartea scriitorului-actor (după 1945, von Rezzori a avut scurte apariţii cinematografice, alături de Brigitte Bardot, Marcello Mastroianni ori Anna Karina) este că antisemitismul constituia o componentă integrantă a acestui „tot“, a acestei „lumi normale“. Parfumul de epocă avea nuanţe de iudeofobie generalizată, iar Bucureştiul şi România interbelică nu făceau excepţie. Asta, în fond, nu e ceva nou şi n-a fost ceva nou nici în anii ’70, cînd von Rezzori aşternea pe hîrtie Memoriile unui antisemit.

 

Nouă însă, cel puţin pentru publicul românesc, dar probabil că şi pentru cel străin, este expunerea antisemitismului din perspectiva antisemitului, truc narativ adoptat de autor, care descumpăneşte şi intrigă. Efectul nu este cel al „umanizării“ antisemitismului, al zugrăvirii lui în culori uşor de suportat de către cititor; efectul este cel al prezentării ironic-brute a unei lumi prin intermediul unui personaj; precum personajul, lumea este paradoxală şi se contrazice pe sine în numele unor principii care ar trebui să-i ghideze un comportament uniform. În fapt, întrebarea nerostită, nescrisă, negîndită – şi tocmai astfel stînd la baza întregului construct literar – este, parafrazîndu-l pe Montesquieu: „Comment peut-on être antisemite?“. Iar dacă la Montesquieu, „a fi persan“ reprezenta simbolul alterităţii, al străinului în ochii căruia se oglindea societatea occidentală altfel decît o ştiau locuitorii ei, la von Rezzori „a fi antisemit“ reprezintă identitatea, ignorînd alteritatea iudaică („Am întrebat-o sarcastic ce înseamnă «filozofie iudaic㻓) şi neînţelegîndu-i temerile („Ce vezi acum e doar răbufnirea unei uri străvechi pe care o cunoşti foarte bine, dar nu trebuie să-ţi fie teamă, o să se liniştească. Eu cred sincer că vor să restabilească doar ordinea şi disciplina.“ –, îi spune personajul-narator Minkăi, frumoasa evreică irezistibilă, cu referire la Anschluss şi la preluarea puterii de către nazişti în Austria).

 

Lumea interbelicului, aşa cum o descrie von Rezzori, este, în fond, una în care determinante sînt două categorii: etnicitatea şi genul (confundat practic cu sexualitatea). Ca şi Titu Herdelea din Ion al lui Rebreanu, atras de evreica Roza Lang, simbol al exotismului şi al alterităţii în peisajul satului transilvănean românesc, personajul lui von Rezzori (cu multiplele sale alter ego-uri) este fermecat de femeia evreică, a cărei alteritate îi accentuează senzualitatea, sexualitatea. În „Tinereţe“, cea de-a doua bucată din Memoriile unui antisemit, personajul feminin care ocupă locul central al povestirii este o văduvă evreică, „întruchiparea perfectă a evreicii cu părul negru ca pana corbului“. Feminitatea este mereu etnicizată, ceea ce denotă două lucruri în logica scrierii: pe de-o parte, preeminenţa gîndirii în categorii etnice în raport cu gîndirea în categorii de gen, iar, pe de altă parte, fascinaţia emanată de feminitatea gîndită etnic într-o lume cu reflexe patriarhale şi conflictele ce izvorau din asta: „Căci cele ai căror ochi frumoşi şi rîs răsunător mă fermecaseră erau evreice, iar pornirile mele libidinoase reprezentau o trădare faţă de tot ceea ce mi se băgase în cap. Posibilitatea de a mă închipui în braţele unei evreicuţe şi de a mă bucura de toate desfătările iubirii – reprezentarea era diferită de fiecare dată, dar de o intensitate egală – însemna că eram lipsit de caracter, de coloană vertebrală“. Apoi, despre Minka, tînăra evreică vieneză, irezistibil de încîntătoare: „Minka mi-era foarte dragă şi, dacă nu ar fi fost evreică, m-aş fi îndrăgostit îngrozitor de ea şi aş fi rugat-o pe loc să fie nevasta mea...“.

 

 

Memoriile unui antisemit exemplifică, extrem de bine pe alocuri, această teorie. Cititorii şi cititoarele văd lumea exclusiv prin ochii personajului-narator: antisemit şi majoritar, el are capacitatea de a construi lumea. Astfel, celelalte personaje, cu trăsăturile lor, sînt de fapt creaţiile sale. În mod similar, populaţia evreiască a fost nevoită, la nivel istoric, să-şi construiască o identitate exclusiv în spaţiul pus la dispoziţie de populaţia majoritară, cu limite bine stabilite. Prin urmare, văduva care, într-un acces de furie, rupe fotografia fostului soţ, dar păstrează pragmatic rama („E încă bună!“), sau domnişoara Alvaro şi temerile ei, aparent intrinseci propriei naturi, ori Wolf Goldmann, copilul doctorului evreu, servit mereu ultimul la masa goi-lor, sînt toţi evrei care se mişcă într-un spaţiu ale cărui reguli nu sînt conturate cu participarea lor.