Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Editorial
Eveniment
Actualitate
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2006   |   Noiembrie   |   Numarul 346   |   Manualele de literatura romana, intre profesionalism si impostura

Manualele de literatura romana, intre profesionalism si impostura

Autor: Dumitrita STOICA | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Una din problemele predarii literaturii romane in liceu este aceea a gasirii unui echilibru intre limbajul formalizat si „autoritar“ al discursului educativ, care ar trebui sa ofere informatie corecta, pe de o parte, si statutul inevitabil alunecos al disciplinei, teritoriu al unei conceptualizari aproximative, pe de alta parte.

Problema veche a manualelor de limba si literatura romana, acutizata inainte de 1989, cind acestei precaritati obiective i se adauga inflatia verbala a limbajului de lemn care contamina totul, constituie si acum una dintre principalele cauze ale calitatii scazute a noilor manuale elaborate dupa 1997. Pe acest fundal, firesc, de altfel, si pina la urma nu tocmai neproductiv, daca nesiguranta initiala devine prilejul unui continuu exercitiu de gindire si de informare (ceea ce se presupune ca este o parte esentiala a scolii), au inflorit, in vechiul regim al manualului unic, si rezista inca metafora bombastica, in locul rigorii analitice, si intoleranta discursului unic, care descifreaza un text literar facind abstractie de pluralitatea interpretarilor, incalcind astfel flagrant unul dintre principalele obiective ale educatiei, acela al dezvoltarii spiritului critic si a gindirii personale (nemanipulate). in plus, incercarea de a reveni la receptarea specializata a textului literar nu a generat totdeauna un discurs didactic clar, eficient, ci adesea unul nesigur in minuirea terminologiei, inca tributar limbajului prolix si chiar unor sabloane din manualele anterioare.

- Renuntarea la comentariile de-a gata,
vag structurate
Libertatea de alegere a strategiilor didactice si, in anumite limite, a continuturilor din manuale promovata de programele elaborate in ultimii ani a permis o innoire reala a acestora si, de aceea, ele sint preferabile acelora vechi, chiar si atunci cind calitatea lor lasa de dorit. Importanta, inainte de orice, este renuntarea la comentariile de-a gata, vag structurate, de dinaintea schimbarii programelor, texte in care intrau de toate, de la locuri comune ale criticii literare la emfaza valorilor nationale si sabloanele lecturii comandate de partid.

Pentru eventualii nostalgici ai manualului unic si ai unei presupuse performante a scolii din vremea dictaturii, ma opresc la unul din numeroasele exemple de infestare a discursului pedagogico-literar cu morbul ideologiei comuniste. intr-un manual de clasa a XI-a din 1996 (bun in comparatie cu altele de dinaintea reformei; anul nu trebuie sa ne insele, pentru ca este vorba tot de manualele de pina la 1989, cosmetizate pe ici, pe colo), despre nuvela Catastrofa a lui Liviu Rebreanu se afirma urmatoarele: „David Pop, tulburat in viata lui tihnita de vestea de razboi, imbraca haina militara austro-ungara, cu un «ce i-o fi scris», ca sa-si faca datoria. Este aceasta o motivatie care acopera nelinistea eroului, instinctul lui de conservare. Ar fi putut sa dezerteze. Ezita insa. in momentul in care romanii iau cu asalt pozitia pe care o ocupa, reactia lui de aparare e mai puternica. Mitraliera lui secera pina cind, ramas singur, in situatie critica, cere indurare: «Datoria...

frate-roman!». Replica plutonierului, care-i zdrobeste teasta capului cu patul pustii, include un punct de vedere care este al scriitorului: constiinta nationala exclude sentimentul datoriei fata de un stat in care un om, de alta nationalitate, este asuprit: «Ne omorisi cinci ceasuri cu mitraliera si acum zici ca esti frate?... Grijania si anafura ta de cine!». David Pop nu poate fi un erou. Egoismul sau biologic, hranit de o situatie materiala avantajoasa ce nu-i ridica problema constiintei nationale, nu-l poate schimba. Moartea, pentru el, e o binefacere care stirneste, cel mult, compasiune“. Concluzia comentariului ar putea fi exprimata, mai vulgar, in felul urmator: cine nu vrea sa moara pentru patrie poate fi ucis fara remuscari. Cel mult il putem compatimi, dar altfel de probleme nu se ivesc. Nu conteaza individul comun, cu egoismul lui cu tot si cu inapetenta lui innascuta pentru eroism, nu conteaza contextul social si politic, dificultatile eventuale pe care le ridica o idee, aceea de natiune, care nu avea in spate la inceputul secolului XX decit vreo suta de ani, nu conteaza ororile inca la zi ale conflictelor dintre etnii etc.

Ar fi amuzant pina la urma daca un asemenea comentariu n-ar ajunge in mintile unor oameni in formare (ca tot vorbim, in virtutea prestantei sabloanelor, de caracterul formativ al educatiei). Originea unei asemenea atitudini nu este insa deloc obscura si irationala. in programa de literatura romana, aprobata de Ministerul invatamintului Public in 1952, la capitolul Liviu Rebreanu se specificau urmatoarele: „infatisarea critica a razboiului imperialist in romanul Padurea spinzuratilor (1924, sic!), si in volumul Catastrofa (prezentare generala). Demascarea atrocitatilor razboiului imperialist, a diversiunilor sovine (Padurea spinzuratilor, Itic Strul, dezertor). infatisarea realista a lasitatii burgheziei si a felului ipocrit in care concepe notiunea de patrie (Catastrofa)“. Stupefianta este, pentru mine cel putin, rezistenta in timp a acestei ideologii si, cu siguranta, urme ale ei persista si acum, in noile manuale, dupa mai bine de o jumatate de secol.

in mare masura, programa elaborata in perioada transparent dogmatica a regimului comunist a oferit cadrul ideologic al tuturor manualelor de limba si literatura romana, pina la schimbarea produsa de reforma lui Andrei Marga. Cadrul firesc ar fi fost, fara indoiala, acela al receptarii specializate a textului literar prin istoria, critica si teoria literara. La el s-au intors manualele actuale, cu rezultate uneori bune, alteori nu. Riscurile sint, de data aceasta, altele. Reperele pe care le ofera un manual ar trebui sa aiba ca fundament o sinteza clara a unui material bogat, nuantat si de multe ori contradictoriu, pentru ca este nevoie sa inveti mai intii temeinic sa desenezi o mina ca sa poti ajunge mai apoi la pictura abstracta, dupa cum spunea cineva.

Probabil ca este nevoie de ceva mai mult timp ca sa putem ajunge la aceasta claritate absolut necesara unui asemenea discurs si de mai mult interes acordat unor asemenea carti – modeste, e drept, dar care trec macar prin miinile, daca nu si prin mintile atitor oameni...
Destul de frecvent, dorinta de a face accesibil un limbaj specializat genereaza explicatii confuze sau aproximeaza concepte pina la denaturarea lor. Pentru usurinta demonstratiei, ma voi opri la felul in care este tratat Rebreanu in manualele de clasa a X-a, dar voi recurge, cind va fi cazul, si la exemple din alti scriitori. Notiuni ca modern sau traditional, perspectiva narativa, tipologia personajului principal, realism sau naturalism, in cazul de fata, sint tratate uneori fara rigoare, schematic si derutant. Manualele includ, la romanul de dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial si la Rebreanu, ca autor canonic, Ion (prezent in aproape toate) si Padurea spinzuratilor (prezent doar intr-unul dintre ele).

Se stie ca lectura interbelica – in cazul romanului Ion – pune in lumina, in mod special, latura sociala a textului si vede in personajul principal tipizarea specifica realismului. Odata cu monografia lui Lucian Raicu din 1967, incepe sa fie descoperit un Rebreanu mai pe gustul contemporaneitatii, profund nu doar in observarea grupurilor umane, dar si in analiza individului: tragismul existential, experienta arhetipala, fatalitatea biologica etc. dezvaluie un romancier modern, in perspectiva unor comentatori ca Nicolae Balota, Nicolae Manolescu, Ov.S. Crohmalniceanu si altii.
Interesul pentru eventuala actualitate (modernitate) a lui Rebreanu apartine unei tendinte generale de verificare a rezistentei in timp a clasicilor, dar, daca intr-o carte autorul nostru poate fi receptat ca scriitor existentialist cu mai mult sau mai putin succes, un manual trebuie sa preia, inainte de orice, ceea ce a ajuns loc comun in critica literara si ceea ce permite ulterior, de-abia dupa ce a fost bine inteles, jocul de idei, oricit de subtil, fortind limitele acestor sabloane. Rebreanu este modern in aceeasi masura ca Shakespeare sau ca Homer (eventual), nu in sensul unei descrieri exacte, tehnice, a tipului de proza pe care o creeaza, ci in sensul foarte larg in care ne putem recunoaste problemele si dilemele existentiale in opera oricarui mare autor.

Tentatia modernizarii fortate trece, din pacate, din spatiul criticii si eseisticii literare in acela al manualelor si explica, in parte, nesiguranta intrebuintarii unor concepte operationale (cum sint numite de programa), prin urmare a unor notiuni fundamentale, pentru ca ele sint instrumentele de lucru ale elevului. in manualul Editurii Corint, spre exemplu, din 2005 (autori: Marin Iancu, Ion Balu, Rodica Lazarescu), despre personajul lui Rebreanu se afirma urmatoarele: „Personaj modern, caruia i se motiveaza actiunile, Ion este prezentat prin mai multe perspective: pluriperspectivism“. Termenul din urma este explicat pe pagina anterioara: „Tehnica pluralitatii perspectivelor (caracterizare directa realizata de alte personaje)“. Daca definim perspectiva narativa (punctul de vedere, focalizarea) in felul acesta, sint toate sansele ca Homer din Iliada sa fie mai modern decit Rebreanu, deoarece numarul de personaje din epopee este mai mare si creste probabilitatea diversitatii punctelor de vedere exprimate prin dialog sau monolog, nu prin naratiune (or, noi vorbim de perspectiva narativa). La fel de obscura ramine si legatura dintre personajul modern si motivarea actiunilor acestuia.

Daca ma opresc la un personaj pe care nu-l considera nici un manual altfel decit modern (deocamdata), Fred din Patul lui Procust de Camil Petrescu, as inclina sa cred ca lucrurile stau exact pe dos.
De altfel, chiar incadrarea romanului intr-una din formulele prevazute de programa de bacalaureat (traditional, modern, obiectiv, subiectiv) pune uneori probleme elevilor, mai ales acelora cu un nivel de instructie redus si care prefera manualului o carte de comentarii cu mare succes de piata, in care Rebreanu este considerat, pe urmele lui Lovinescu si ale lui G. Calinescu, creatorul romanului romanesc modern. Prestigiul autorilor amintiti nu indreptateste o asemenea clasificare, in raspar cu reperele simple ale receptarii acestui scriitor. Problema este lamurita sintetic de Ion Simut: „La aparitia romanului Ion, Lovinescu il considera pe Liviu Rebreanu ctitorul romanului nostru modern, iar afirmatia a fost preluata de intreaga critica. insusi G. Calinescu, care, de obicei, a scris in contradictie voita cu criticul de la Sburatorul afirma, in 1935, aproape identic: «Ion este intiiul roman romanesc modern».

Ratiunea acestui calificativ, neargumentat de nici unul din cei doi in sensul sau propriu, provenea numai din atitudinea anti-idilica si anti-samanatorista a prozatorului in panoramarea inedita a vietii rurale, dind o imagine noua a satului care l-a socat si l-a nemultumit pe Nicolae Iorga. Reprezentarea anti-traditionalista a satului i-a adus cu prea multa usurinta romanului atributul de modern. Argumentul rezida in... «realismul demistificator» (Raicu, p. 363). Militant pentru obiectivitate in epica, E. Lovinescu, polemizind cu subiectivismul minor (de fapt, cu lirismul sentimental din proza), avea intiia data de propus un model literaturii contemporane. Evolutia literaturii noastre moderne se indrepta spre o altfel de subiectivitate decit cea lirica si naturista ce impinzea proza noastra in primele doua decenii ale secolului XX: spre o subiectivitate analitica, psihologista si intelectualista. in critica sa de directie, E. Lovinescu nu a propus, in mod curios, o alta intelegere, intelectualizanta, a subiectivitatii, ci, in contradictie cu programul sau de sincronizare si cu drumurile majore ale prozei moderne, obiectivitate epica realista.

E. Lovinescu a vazut foarte bine ca proza noastra avea nevoie de maturizarea realismului obiectiv, virsta pe care nu o traise inca decit prin expediente. Prin Rebreanu literatura romana consuma, in plin secol XX, o etapa absolut necesara in evolutia organica a unei literaturi tinere, etapa pe care marile literaturi o incheiasera in secolul anterior“ (in Liviu Rebreanu, Editura Aula, Brasov).
in plus, exista o modernitate istorica („epoca moderna“ din manualele de istorie) si alta cultural-estetica, al carei debut este considerat de majoritatea comentatorilor simbolismul in poezie si in teatru (sau, in mare, epoca postromantica) si care se manifesta ceva mai tirziu in proza, dupa consumarea realismului si a naturalismului. in formularea programei de romana, modern din poezia premoderna (poetii Vacaresti, Costache Conachi etc.) si din romanul modern (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.) pastreaza aceasta ambiguitate semantica.

Ezitarea terminologica apare, evident, si in unele manuale, uneori in cazul aceleiasi prezentari, la interval de citeva rinduri: „Creatorul romanului modern poate fi considerat Balzac. in ciclul intitulat Comedia umana, el a aspirat spre cuprinderea totalitatii atit din punctul de vedere al modalitatilor narative, cit si al continutului, propunindu-si ca in descrierea societatii timpului sau sa concureze starea civila. Spre acelasi ideal vor aspira si alti romancieri realisti... Romanul modern prin Proust, Joyce si Virginia Woolf, renunta la investigatia sociala si studiul tipologiilor in favoarea jocului memoriei asociative si a fluxului constiintei...“ (Art, 2005). Prin urmare, romanul realist obiectiv este un roman modern in aceeasi masura ca romanul psihologic proustian sau poate si mai complicatele de la un punct incolo structuri narative create de ceilalti doi scriitori evocati. Lipsa de rigoare initiala genereaza, cum este si firesc, alte probleme. Daca Balzac aspira la cuprinderea tuturor modalitatilor narative, ne-am putea gindi ca acestea sint cumva epuizate prin el sau macar el contine in germene toata evolutia romanului ulterior (pare totusi cam mult, dar entuziasmul facil generat de contactul cu marile valori este alta boala veche a manualelor). La fel de excesiv este sa afirmi ca romancierii moderni (cei adevarati) au renuntat la „investigatia sociala“ (e, spre exemplu, de mult un loc comun balzacianismul lui Proust, adica substanta sociala a romanelor din ciclul in cautarea timpului pierdut).

- Vulgarizarea
unor repere
Un alt risc al abordarii noi propuse de manualele alternative este vulgarizarea acestor repere, din dorinta de a face accesibile idei care reclama o experienta culturala si de viata mai bogata (se presupune) decit aceea a unui adolescent. Lasind la o parte faptul ca accesibilitatea la acest nivel este foarte greu de masurat din motive variate si ca este preferabil un text care sa dea de gindit si sa nasca intrebari (cu conditia sa fie impecabil la nivelul claritatii in formulare) unuia care sa simplifice lucrurile pina la denaturarea lor, daca evitam ceea ce este complicat si nuantat in analiza textului literar riscam sa ratam tocmai „miezul“ lui si sa-l reducem la sabloane tehnice sau existentiale, usor de intrebuintat in descifrarea oricarui text.

Tema pamintului din romanul Ion nu pune probleme atunci cind manualele se limiteaza la motivatiile economico-sociale, dar aproape toate incearca sa prinda ceva si din reverberatiile ei arhetipale, cu rezultate nu totdeauna fericite. Exista tentatia reducerii arhetipalului, subliniat printre altele de secventa sarutarii pamintului, la patologic (Editura Teora, 2000). in alt manual obiectivitatea narativa este definita in afara oricarei naratologii: „Caracterul obiectiv al faptelor relatate creeaza o distanta intre narator si evenimentele relatate“ (Editura Punct&aideia, 2000). Dupa cum se stie, obiectivitatea nu se raporteaza la intimplari, ci la cine le vede (un narator, un personaj) si la cum le vede.
Am selectat doar citeva exemple dintr-o lista destul de mare de erori sau confuzii, prezente aproape in toate manualele (fac exceptie trei dintre ele, pe care nu le voi numi, remarcabile pentru acuratetea stiintifica a notiunilor vehiculate). in ciuda acestor deficiente, ele constituie un progres fata de manualele concepute inaintea schimbarii programei si pot sa devina, in timp, niste instrumente de lucru eficiente, sa scape de balast, sa recurga la o terminologie mai putin ezitanta si sa invite la un dialog cultural veritabil.

Nu acelasi lucru se poate afirma despre manualul publicat de Editura Corint si coordonat de Eugen Simion. Abundent in informatii de tot felul printre care se pierd asa-zisele concepte operationale si redactat intr-un limbaj care vineaza neologismele mai mult sau mai putin necesare si metaforele pretioase in sens molièresc, un asemenea manual numai instrument de lucru nu poate fi. in rest, lectura lui poate fi instructiva pentru un eventual cercetator al patologiilor din sfera intelectului. in definirea romanului sint invocate fara rigoare toate criteriile posibile – spatiul actiunii, cadrul social sau geografic, curentul literar, forma de organizare epica, tehnica narativa etc. –, iar distinctia dintre traditional si modern, importanta macar pentru ca apare in programa de bacalaureat, se face in treacat si eronat, fiind redusa la respectarea sau nerespectarea cronologiei evenimentelor narate. Mai mult decit atit, in cadrul aceleiasi prezentari generale a romanului, pozitia lui E. Lovinescu este sintetizata intr-o forma care face inutil orice comentariu: „E. Lovinescu (Istoria literaturii romane contemporane) face disocierea intre «subiect» (rural) si «obiect» (urban), atribuind dezvoltarea lenta a romanului romanesc preponderentei «subiectului» asupra «obiectului», adica a «ruralului» asupra «urbanului»“.

Dupa aceasta prezentare, intr-o pagina de garda care precede textele selectate din romanul romanesc, manualul propune o clasificare stufoasa, ca de obicei, numai buna sa genereze confuzii: romanul traditional (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi), romanul realist (Liviu Rebreanu, Padurea spinzuratilor), romanul simbolic (Mihail Sadoveanu, Baltagul), romanul istoric (Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului...), romanul modernist (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi), romanul subiectiv (Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzica de Bach, Mircea Eliade, Nunta-n cer), romanul clasicizant (G. Calinescu, Enigma Otiliei), romanul realist modern (Marin Preda, Morometii). Las la o parte intrebarile pe care si le-ar putea pune un elev, in cautare mereu de tabele si scheme care sa-i faca accesibile multele lucruri pe care le are de invatat intr-un timp inextensibil, si ma opresc la felul in care este calificat romanul lui Rebreanu. Este oare Padurea spinzuratilor un roman realist? De altfel, o asemenea intrebare nu ma mai surprinde de cind la un examen de bacalaureat o colega din comisia de evaluare (profesoara la o scoala generala) m-a intrebat daca Morometii este un roman realist obiectiv. M-am intrebat la rindul meu cum va reusi sa puna note, in functie de care criterii, dar aceasta este alta poveste, mult mai dureroasa decit aceea a manualelor de romana. Revenind la Rebreanu si la realism, sa ne amintim din nou ce spune receptarea specializata in aceasta privinta. O naratiune realista se caracterizeaza prin interesul accentuat pentru social, prin obiectivitate, omniscienta, tipologizare; este, de obicei, o constructie monumentala care include un numar mare de episoade si de personaje si care creeaza iluzia vietii complete.

Ion si Rascoala sint romane exemplare in acest sens. Despre Padurea spinzuratilor critica spune ca este un roman de analiza psihologica, prin urmare un roman interesat de un eu, de o psihologie, de un caz de constiinta, in aceasta situatie, nu de social (care, evident, nu dispare, dar din ce formula de roman dispare?). Ar intra mai degraba la romanul modern, alaturi de Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi, sau poate fi considerat, pe urmele lui Nicolae Manolescu, o formula hibrida. Problema nu este ca, la rigoare, cineva n-ar putea sa ne convinga de realismul romanului si sa contrazica tot ce s-a spus pina acum despre el. Este vorba doar despre faptul ca un manual transmite o mostenire culturala, nu este un teren de experimentare a opiniilor mai mult sau mai putin temeinice ale unui autor sau ale altuia. De altfel, manualul rezuma romanul pe citeva pagini si-l comenteaza, urmarind evolutia psihica si morala a eroului, pentru ca nici nu se putea altfel, iar unele dintre notiunile de teorie literara explicate in marginea paginilor, cum ar fi discontinuitatea temporala in naratie sau memoria involuntara, trimit la romanul modern, nu la romanul realist.

Daca in ceea ce priveste romanul lui Rebreanu lucrurile mai pot fi discutate, aproximativ aceeasi echipa face o alegere, eufemistic vorbind, stupefianta in cazul manualului de clasa a XI-a, la capitolul dedicat tragediei. intre timp programa s-a schimbat, dar problema respectului fata de scoala ramine. Dupa ce se afirma in prezentarea de inceput a speciei ca, in literatura europeana, tragedia cunoaste citeva epoci mari si lasa locul in secolul al XVIII-lea dramei (informatie care intruneste consensul cvasi-general), manualul sustine urmatoarele: „in literatura romana, absenta unui moment literar clasic a facut ca tragedia propriu-zisa sa fie rar reprezentata (in piesele lui Mihail Sorbul), dramaturgii autohtoni preferind dramele cu accente tragice...“.

Nu am citit tot ce s-a scris despre Mihail Sorbul, de aceea nu pot evalua originalitatea acestei afirmatii, dar stiu ca autorul invocat a scris piese istorice, comedii tragice si comedii (pe care le-am si citit cindva). Mai stiu, de asemenea, ca in literatura romana nu exista tragedii, in sensul clasic si riguros al termenului, ca exista, in schimb, incercari din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, obscure, hibride, clasicizante si romantice in stil minor, ca tot ce este numit tragedie in secolul al XX-lea (cum ar fi o piesa de Mircea Eliade intitulata Iphigenia sau Iona de Marin Sorescu) are tot atita legatura cu Sofocle cita are romanul Ulysse al lui Joyce cu Homer. Problema manualului, cred, nu este minima corectitudine stiintifica, ci faptul ca literatura romana trebuie sa aiba macar un autor de teatru tragic, chiar daca nu este de valoarea marelui nostru dramaturg comic I.L. Caragiale. Numai in aceste conditii alti scriitori pot sa prefere drama cu accente tragice (prin urmare, sa fie liberi, neconditionati de o literatura care se dezvolta tirziu, in absenta unui moment clasic atit de important pentru altii).

Aflam, in continuare, ca Patima rosie este o tragedie autentica, chiar daca Mihail Sorbul a considerat-o, surprinzator (pentru autorii manualului), „comedie tragica“. Nimic despre faptul ca, in linii mari, critica interbelica a incadrat-o in categoria dramei („pasionale“, spune G. Calinescu) si ca in lecturile mai recente se subliniaza latura parodica a textului care apropie oarecum „comedia tragica“ de „farsa tragica“ a lui Eugen Ionescu si a altor autori de teatru absurd. Urmeaza rezumatul in detaliu al piesei, combinat cu o prezentare a personajelor orientata catre figura feminina, Tofana, considerata o eroina reprezentativa pentru specia literara in discutie, comparabila cu Antigona (asa cum sugereaza exercitiul de la p. 15). Cum este, moralmente, aceasta Antigona romaneasca? in caracterizarea realizata de manual, Tofana este parvenita, intretinuta, „n-are dorinta de a se devota formarii tinerelor generatii in viitoarea profesiune didactica“ (superba aceasta propozitie transcrisa din documentele de partid si de stat!), „sterila sufleteste si incapabila de o traire sufleteasca autentica“ (s-ar putea sa fie o oarecare diferenta semantica intre prima parte si a doua, dar eu nu am sesizat-o), cinica, de o nepasare cruda, fara idealuri etc. etc. Halal eroina de tragedie! in aceeasi maniera am putea s-o comparam pe Crina cu Ofelia, ca sa transformam orele de romana intr-un science-fiction de duzina.

S-a mai spus ca multe dintre comentariile acestui manual sint bombastice. Nu s-a observat insa ca sint in aceeasi masura inchizitoriale, de-a dreptul nocive prin mentalitatea pe care o promoveaza. Dogmatismul de substrat politic al vechilor manuale a fost inlocuit cu altul, cel al suficientei moralizatoare, in stilul domnisoarei Cucu din piesa lui Mihail Sebastian. „Eronat“ este un calificativ care apare atit de frecvent in prezentarea situatiilor existentiale in care sint prinse personajele, incit ai impresia ca nu mai este vorba de analiza unei conventii literare, ci de executia unor insi care nu corespund unei morale a valorilor absolute. Castris, din piesa discutata a lui Mihail Sorbul, isi explica mefienta Tofanei, eronat, prin excesul de pregatire intelectuala, protagonista crede eronat ca numai incultii sint fatalisti; Apostol Bologa are o conceptie eronata despre razboi, un gust periculos al utopiilor, greseste periculos atunci cind afirma ca „unde-i datoria, acolo-i patria“, comite o grava eroare condamnindu-l pe Svoboda. Atunci cind termenul nu apare la suprafata textului, transpare din formulele negative care califica atitudini existentiale inadecvate.

Stefan Gheorghidiu din romanul lui Camil Petrescu „traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, caruia nu i se abandoneaza niciodata si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei“, un personaj al lui Eugen Ionescu se bucura superficial de „glasul sentimentului“, nu-l eternizeaza in spirit, este megaloman, cinic, „se manifesta cu o umilinta degradanta“ etc. Pe celalalt taler al balantei inchizitoriale se afla personajele care pot fi transformate cu mai multa usurinta in niste modele morale, prin urmare, care au idealuri si se sacrifica pentru ele in mod corect, ca sa-i parafrazez pe autorii acestui manual. Sadoveanu are parte, mai mult decit alti scriitori, de o inflamare a limbajului patruns de un entuziasm vecin cu extazul. Pe prima pagina a capitolului despre Baltagul este scris mare, cu verde, Melopeea eternei pasiuni. Secventele de comentariu capata fiecare cite un titlu intr-un crescendo cu final ratat (lipsit de metafore, politisto-justitiar): Un roman de dragoste, Motivatiile interioare ale cautarii sotului disparut, Asumarea definitiva a conditiei de vaduva, Nechifor Lipan – barbatul unic in existenta Vitoriei, Valentele initiatice si arhetipale ale romanului, Vitoria si Nechifor – o pereche de initiati, indeplinirea stricta a ritualurilor funerare, Semnificatia simbolica si morala a initierii lui Gheorghita, Rolul ciinelui in preluarea consecintelor gestului vindicativ.

Finalul este antologic. Pe cind o proba scrisa la bacalaureat care sa propuna un eseu cu titlul Rolul ciinelui...? Cu atit mai mult cu cit se pare ca manualul se bucura de succes si, prin urmare, este intrebuintat la ore de un numar mare de profesori si de elevi. De altfel, maniera aceasta de a comenta literatura se potriveste ca o manusa abordarii didactice in raspar cu programa, care invita la o perspectiva cu adevarat moderna, interactiva, cu accent pe dezvoltarea spiritului critic, a dialogului, a gindirii personale si a respectului pentru opinia celuilalt. Daca un elev va dori sa gindeasca altfel un personaj ca Gheorghidiu sau ca Vitoria Lipan, va trebui sa infrunte tonul autoritarist al manualului si o va face doar daca va intelege ca acesta nu a propus o sinteza simpla, elementara si utila a receptarii specializate in cazul de fata, ci un comentariu abuziv, pentru ca are aerul unei rezolvari unice, incontestabile a problemei in discutie.

- Sa deprindem arta
dialogului si a respectului
pentru gindirea celuilalt
Dincolo de texte, un manual contine in filigran imaginea unui elev, a unui profesor si a relatiei dintre cei doi. Daca vrem un parteneriat, cum ar fi necesar, atunci trebuie sa deprindem arta dialogului si a respectului pentru gindirea celuilalt, sa nu-i oferim adevaruri absolute la tot pasul, ci doar informatii exacte si adevaruri partiale. Si, mai ales, sa-l provocam sa gindeasca. Asa cum spunea un veritabil ginditor, educatorul „nu trebuie sa impuna celor pe care-i educa scara valorilor sale «superioare», el este cu siguranta dator sa stimuleze interesul lor pentru aceste valori. El e dator sa se ingrijeasca de sufletele elevilor sai. (Cind Socrate le spunea prietenilor sai sa aiba grija de sufletele lor, el era cel ce avea grija de ele). s…t «Nu daunati (si, deci, dati tinerilor ceea ce le este mai urgent necesar pentru ca sa devina independenti de noi si capabili sa aleaga singuri)» ar fi un obiectiv de mare valoare pentru sistemul nostru educativ, obiectiv ce pare modest, dar a carui realizare este destul de indepartata“ ( K.R. Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, II, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005).

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Patrick Modiano, Premiul Nobel pentru Literatură 2014
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
Cele mai recente comentarii
Rusine
Eugen Simion
@paul
Bollywood
ESENŢE, NU NUANŢE ! (@Marinică moralizatorul)
 
Parteneri observator cultural
FILTM