OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Pe acest fundal, recentul roman conspiraţionist-metafizic al lui Caius Dobrescu merită o recomandare specială. Recomandare ce vizează atît abilitatea cu care autorul organizează un material narativ foarte stufos, dozînd extrem de atent efectele ori momentele de climax şi întreţinînd o tensiune epică permanentă, cît şi virtuozitatea cu care izbuteşte să menţină în echilibru spectaculozitatea epică şi complexitatea unei problematici de adîncime, altfel spus, „orizontalitatea“ evenimentelor şi „verticalitatea“ semnificaţiilor subsecvente, ficţionalizarea şi reflexivitatea. În Minoic sînt mixate subiecte, spaţii, epoci, decoruri, teme foarte variate: de la trecutul „deocheat“ al unor tineri intelectuali interbelici pînă la comploturile ante- şi post- ’89 ale Securităţii, de la România ceauşistă a anilor ’80 la România tranziţiei postcomuniste, de la promisiunile „visului american“ la acelea ale unui Orient ezoteric, de la comedia vieţii universitare la autentice obsesii borgesiene... Toate acestea (şi altele în plus) sînt integrate într-un scenariu conspiraţionist de o coerenţă fără fisură, în care cu greu ar putea cineva identifica neconcordanţe, anacronisme narative, fire ieşite din ţesătură ori legături ticluite inabil.

 

Suspansul acţiunii este, în mod fructuos, dublat de o tensiune a conflictelor de idei – deşiMinoic nu e ceea ce se cheamă un „roman-eseu“. Felul în care reflecţia se infiltrează în naraţiune se cuvine, iarăşi, apreciat. Autorul, cunoscut şi prin verva publicisticii sale de atitudine, nu comite greşeala de a se amesteca, fie şi discret, în dialogurile personajelor, de a se pronunţa în favoarea unui punct de vedere sau a altuia – mai ales că sînt în carte chestiuni „arzătoare“ precum demonismul ori genialitatea unui personaj ca Nae Ionescu sau autenticitatea dosarelor din arhivele Securităţii – şi nici, pe de altă parte, greşeala de a-şi lăsa protagoniştii să se lanseze în tot felul de tirade, pe teme care merg de la istorie la doctrinele ezoterice. Reflexivitatea subsecventă naraţiunii este aici insidioasă şi, de aceea, extrem de eficientă literar. Ea dă consistenţă romanului, nu – cum se întîmplă şi pe la casele mai mari ale unor prozatori români contemporani – îl diluează. Mai mult decît în volumele sale anterioare, în Minoic, Caius Dobrescu este cu adevărat „prozator“. Şi asta se vede şi la nivelul construirii conflictului, şi la nivelul personajelor care, mai toate, au relief, un limbaj propriu, individualizat (cu oralităţile adiacente foarte bine prinse) şi profiluri ce se reţin, de la protagonistul romanului, Nicu Stoica – un simpatic antierou – pînă la „pleiada“ de agenţi secreţi travestiţi în oameni politici sau în universitari, în cazul cărora autorul ar fi putut să şarjeze riscant dacă nu ar fi fost, cum spuneam, cu adevărat prozator. Ironia auctorială e discretă, nu pune în pericol soliditatea personajelor. La fel de subtil, se lasă detectată în Minoic şi o benignă ironie la adresa cititorului, a posibilelor aşteptări de lectură ale acestuia, în permanenţă şi cu virtuozitate contrazise.