OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I.

Jurnalul foarte intim exista! Fotocopiile pe care le ofer acum spre publicare elimina orice speculatie pe aceasta tema. Voi trece mai intii in revista citeva din presupunerile care de aproape doua luni au infierbintat paginile revistelor si ale ziarelor.
„Specialisti de marca“ in Marin Preda (cum ar fi Eugen Simion) s-au indoit de autenticitatea insemnarilor oferite spre publicare de catre Darie Novaceanu suplimentului Ziua literara (5 august 2002) cu titlul Jurnal foarte intim. Intrebata imediat de dl presedinte al Academiei ce cred, i-am spus ca Jurnalul foarte intim exista si ca voi dovedi curind acest lucru, asa incit domnia sa revine intr-un interviu in Ziua (17 august 2002) precizind: „La inceput am fost putin suspicios s…t, dar s…t mi-am dat seama ca e stilul lui Preda“.
Romania literara, intr-un text nesemnat (desi autorul vorbeste la persoana I singular) din nr. 32, pagina 31, crede, dimpotriva, ca „nu vad pe nimeni capabil sa contrafaca (si inca atit de bine) o pagina de Marin Preda“. In schimb, in numarul urmator al aceleiasi reviste, Cristian Teodorescu scrie: „Istoria dactilogramei pe care Darie Novaceanu a incredintat-o celor de la Ziua literara e aburita rau“.

Anonimul crede ca, la moartea lui Preda, manuscrisele au fost ridicate de Procuratura si ca apoi ar fi incaput pe mina Securitatii, unde s-ar mai afla si astazi.
In schimb, Cristian Teodorescu se intreaba „ce cautau la Ministerul Justitiei manuscrisele lui Preda“. Insusi Darie Novaceanu se contrazice, pentru ca, daca in Ziua literara din 5 august spune ca „absolut tot ce se inventariase“ la Mogosoaia si Editura Cartea Romaneasca a fost restituit familiei de catre redactorul-sef Cornel Popescu, deci si Jurnalul foarte intim, intr-o explicatie ulterioara (Ziua literara, 19 august 2002), nu stie unde ar putea fi originalul, sustine ca nu l-a vazut niciodata, dar crede in autenticitatea dactilogramei, pentru ca nimeni n-ar fi putut reusi o contrafacere „respectind intocmai grafia Preda“. Despre ce fel de grafie poate fi vorba intr-o dactilograma numai domnul Novaceanu poate sa explice.

Lucrurile – asa cum au fost prezentate in presa noastra culturala – sint intr-adevar „aburite“ rau de tot. O parte din ele au fost insa de mult lamurite in cartea mea, publicata inca din 1999: la pagina 81, in transcrierea procesului-verbal de inventariere a manuscriselor de la Mogosoaia, apare „un carnet intitulat Jurnal foarte intim, numerotat de scriitor de la 1 la 36“. La pagina 94, transcriu un act care poarta titlul Dovada, din care reiese ca Dumitru Popescu, procuror-sef al municipiului Bucuresti, a primit de la Editura Cartea Romaneasca patru caiete privind diferite notari ale lui Marin Preda „pentru a fi studiate, dupa care vor fi restituite“. Dovada mai mentioneaza ca aceste caiete au fost gasite la Mogosoaia si „sint mentionate in procesul-verbal intocmit de Procuratura Munic. Buc. la data de 16 mai 1980, cu ocazia constatarii mortii scriitorului“.

Dovada respectiva poarta data de 29 mai 1980, deci dactilografierea ei, in cazul in care procurorul Dumitru Popescu ar fi facut-o, nu in timp ce corpul lui Marin Preda se afla la Institutul Medico-Legal s-a facut, asa cum sustine domnul Novaceanu in povestea lui „aburita“.
Din documentele descoperite de mine nu reiese cind a restituit procurorul-sef al Capitalei respectivele caiete. Am gasit insa in dosarul de la Procuratura Municipiului Bucuresti ca mai exista un procuror care a avut, tot spre „studiere“ probabil, caietele lui Marin Preda. Nu exista vreun document care sa ateste cind le-a preluat, dar exista unul care dovedeste ca i le-a restituit lui Cornel Popescu pe 14 octombrie 1980 (repet, pe 14 octombrie 1980, deci la cinci luni dupa moartea lui Marin Preda, timp suficient sa fie copiate de mina, fotocopiate, dactilografiate, timp sufient sa circule intre prieteni de incredere si sa fie din nou fotocopiate, dactilografiate etc. etc.). In acest proces-verbal, reprodus in cartea mea la pagina 95, e vorba de sapte caiete, printre ele, bineinteles, si „un caiet intitulat Jurnal foarte intim numerotat de scriitor de la 1 la 36“. Numele acestui procuror, apropiat intr-adevar, din cite am putut afla, de scriitori, de pictori, este Ion Ungureanu. De ce-l trece Darie Novaceanu sub tacere? Probabil ca de teama. Pentru ca e de necrezut ca Ion Ungureanu sa-i fi dat doar dactilogramele, dar sa nu-i fi spus nimic despre mersul anchetei, despre contrafacerea marturiilor, despre neconcordantele flagrante din declaratiile martorilor, asa cum am dovedit – cu documentele pe masa – in cartea mea. Si vorbind despre „grafia“ lui Marin Preda din acest jurnal, nu cumva Darie Novaceanu tradeaza fara sa vrea faptul ca a vazut, poate chiar a tinut in miini si a dactilografiat chiar el originalul? (De altfel, din fisele Militiei de altadata, care nu cred ca au fost aruncate, se poate stabili cu exactitate cui apartinea masina de scris respectiva!)


II.

Asadar, destinul s-a dovedit a fi nedrept nu numai cu Marin Preda, ci si in privinta manuscriselor lui. Preocupat inca din timpul vietii de soarta lor, de parca ar fi stiut ce pericole il (si le) pindesc, scriitorul a decis finalmente sa le incuie pe cele mai importante intr-un geamantan care trebuia sa ajunga, daca i s-ar fi intimplat ceva, la fratele lui, Alexandru Preda, de la Bacau. De intimplat, i s-a intimplat ceva, dar manuscrisele, atit cele din camera scriitorului de la Mogosoaia, cit si cele din biroul lui de la Editura Cartea Romaneasca, inventariate cu aparenta meticulozitate de Procuratura (si probabil, in egala masura, de Securitate), au ajuns pe cu totul alte miini decit si-a dorit autorul. Asa cum dovedesc documentele pe care le-am descoperit si publicat in 1999, la sfirsitul fiecarui proces-verbal de inventariere se mentiona ca manuscrisele gasite ramin in custodia fie a Uniunii Scriitorilor, fie a Editurii Cartea Romaneasca. O parte aveau sa fie predate abia pe 14 noiembrie, deci dupa sase luni de la moartea lui Marin Preda, sotiei lui, Elena Preda. Inteleg ca ele au fost preluate apoi de Victor Craciun, caruia Academia Romana i-a incredintat recent dificila sarcina de a ingriji editia de „opere complete Marin Preda“, Seria „Pleiade“. Procesul-verbal incheiat pe 14 noiembrie (pe care mi l-a oferit Cornel Popescu in 1999) nu e insa insotit si de un inventar al „lucrurilor“ primite de doamna Elena Preda, „in prezenta tovarasilor Cornel Popescu, redactor-sef, Liuba Biclesanu, Ioana Lungescu si Pauna Ioan“ (ultimii trei – functionari ai Editurii Cartea Romaneasca, asa incit a fost usor sa se nasca tot felul de zvonuri despre manuscrise disparute, zvonuri intretinute si de apropiatii lui Marin Preda care sustineau ca acesta avea un jurnal).

Documentele pe care le-am descoperit la Procuratura Municipiului Bucuresti dovedesc insa ca Marin Preda a avut mai multe caiete de insemnari si agende din diverse perioade, dar nu ceea ce se intelege in mod obisnuit prin „jurnal“, in sensul insemnarilor lui Mihail Sebastian – sa zicem – sau Mircea Zaciu si cum crede chiar si „redactia“ care semneaza astfel prezentarea dactilogramei in Ziua literara.
Aceeasi redactie „face apel la detinatorii manuscrisului sa ne contacteze“. Un apel asemanator adresat tuturor celor care detin documente, manuscrise etc. lanseaza in presa si Victor Craciun, in timp ce presedintele Academiei declara, in sesiunea omagiala Marin Preda, din (abia) 6 septembrie, ca se afla „de citeva saptamini“ in posesia unei agende cu insemnari a lui Marin Preda din perioada documentarii pentru Delirul. Daca este vorba de o „agenda cu diferite insemnari personale ale lui Marin Preda, scrise de mina de la fila 1 (unu) la fila 83 (optzeci si trei) inclusiv si respectiv 31 octombrie-31 decembrie“ (consemnat in procesul-verbal din 15-16 mai 1980), inseamna ca si ea a fost in miinile tovarasului Ion Ungureanu.


III.

Cind am publicat cartea mea despre Marin Preda, scriam acolo ca au fost destule persoane care au refuzat sa apara mentionate cu numele exact in carte, marturisindu-mi ca le este teama. La aproape 20 de ani de la moartea lui Preda, inca le era teama sa vorbeasca. Ceea ce nu am spus in carte, respectindu-le dorinta, a fost faptul ca dadusem de urma unor manuscrise disparute – lucru pe care i l-am marturisit doar lui Eugen Simion (ca mostenitor de suflet al lui Preda, cum lasa sa se inteleaga), sperind in autoritatea institutiei pe care o conduce pentru a le putea recupera. Au trecut trei ani de atunci si abia acum domnia sa marturiseste ca a primit de la familia lui Cornel Popescu „doua caiete si citeva pagini detasate“ (la sesiunea de la Academie mentionase doar o agenda de insemnari!), fara sa spuna de la cine a aflat de existenta lor. Nu de nementionarea numelui meu e vorba, ci de faptul ca nu mi-am inchipuit ca, recuperind aceste manuscrise, nu va face o conferinta de presa pentru a pune capat speculatiilor care – asa cum am vazut – continua sa se faca pe marginea manuscriselor a caror soarta il preocupa atit de mult pe Marin Preda. Deocamdata, opinia publica nu stie unde s-au pastrat aceste manuscrise pina acum, cite copii ale lor exista, nu stie nici daca au intrat, cu numar de inventar, in fondul Academiei si cind vor putea fi consultate de cercetatorii operei lui Marin Preda. Un interviu solicitat de Iulia Popovici pentru un singur ziar nu inseamna acces la informatie.

Ramin inca multe intrebari: De ce se aflau la Cornel Popescu aceste manuscrise? I-au fost restituite de catre procurorul Ungureanu si celelalte caiete din procesul-verbal de predare-primire? Le-a primit si pe acelea Eugen Simion, dar – din motive necunoscute – nu vorbeste despre ele? La cine trebuia sa ajunga aceste manuscrise, atit timp cit familia scriitorului exista si, mai ales, cind stim ca dorinta testamentara a lui Marin Preda era ca ele sa-i fie predate fratelui sau de la Bacau, care, atunci cind s-a deschis seiful de la Cartea Romaneasca, a fost tinut pe hol si caruia i s-a spus ca nu s-a gasit nimic! Sau poate ca, o data descoperite cele doua caiete si citeva pagini detasate, familia scriitorului le-a donat Academiei sau lui Eugen Simion personal. Cu atit mai mult insa o conferinta de presa ar fi fost necesara.
Asa cum am mai spus intr-un interviu, convorbirile mele cu Cornel Popescu – la dorinta sa – nu au fost incluse in cartea mea. Cornel Popescu nu mai traieste. Ii respect inca dorinta, dar am considerat ca macar adevarul despre Jurnalul foarte intim sa iasa la iveala. Fotocopiile pe care le fac publice, in urma cercetarilor mele, dovedesc ca e vorba de un simplu carnet cu doar 36 de file si nimic mai mult, exact asa cum se consemna in procesul-verbal de inventariere intocmit de Procuratura. Ceea ce nu-i scade cu nimic importanta!