OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marcel PROUST
In cautarea timpului pierdut. Timpul regasit
Traducere, cuvint inainte si comentarii de Irina Mavrodin, Editura Univers, 2000, 447 p., f.p.

Prinsi in mijlocul virtejului de polemici, mai mult sau mai putin intemeiate, care anima viata culturala romaneasca, riscam adeseori sa nu observam evenimente culturale de exceptie, care prezinta insa dezavantajul ca nu sint la fel de glamourous, ca nu au acelasi efect mediatic imediat. Nimeni nu a semnalat, de pilda, incheierea celei de a doua serii a traducerii complete a ciclului proustian In cautarea timpului pierdut, eforturile traducatoarei Irina Mavrodin incununind o munca de aproape douazeci de ani.
In 1945, cind aparea primul volum al traducerii lui Radu Cioculescu Swann, timpul nu mai avea rabdare cu Marcel Proust. In prefata care deschidea volumul, tiparit la Editura Fundatiilor Regale, Tudor Vianu anunta cu entuziasm tentativa traducatorului de a da o haina romaneasca frazei proustiene: „Publicarea operei lui Marcel Proust in traducerea romaneasca este un mare eveniment al limbii si literaturii noastre. [...]

Lucrarea care incepe sa apara astazi inseamna incercarea diligenta si indrazneata de a extinde posibilitatile graiului nostru, pentru a-l face capabil sa exprime reprezentarile unei fantezii evocatoare si nuantele unei gindiri atit de subtile, incit intreaga lume contemporana a recunoscut, in opera marcata prin aceste calitati, un fenomen literar de o insemnatate unica si hotaritoare“. Prefata lui Tudor Vianu sintetiza o perioada de doua decenii de exegeza proustiana, de la primul articol inserat de Benjamin Fundoianu in 1922 in volumul Imagini si carti din Franta, cele mai importante minti teoretice ale momentului incrucisindu-si condeiele in polemica sui generis creata in jurul operei lui Marcel Proust. Pe lista criticilor si prozatorilor interbelici, adepti sau adversari sau simpli comentatori ai fenomenului proustian, se inscriau nume ca G. Ibraileanu, Mihai Ralea, Paul Zarifopol, E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Anton Holban, Martha Bibescu, G. Calinescu, Camil Petrescu, Tudor Vianu si nu i-am citat decit pe cei mai importanti.

Ecourile operei proustiene depasesc uneori in adecvare reactiile criticilor francezi contemporani, Paul Souday sau Benjamin Cremieux fiind recunoscuti pentru opacitatea cu care intimpina uriasul roman al lui Proust. Lumea culturala romaneasca, profund francofila si profund indatorata grupului de scriitori grupati in jurul revistei fondate in 1908 de André Gide, La Nouvelle Revue Française, cea care a inspirat in 1937 aparitia autohtonei Reviste a Fundatiilor Regale, se dovedea mai catolica decit Papa si mai franceza decit francezii caci, cu unele exceptii notabile, din care cea mai importanta mi se pare cea a lui G. Calinescu, exegetii romani au salutat, in unanimitate, opera lui Proust, considerind-o un moment de cotitura in evolutia romanului european. Proust, poate si din cauza relatiilor de prietenie cu printul Antoine Bibescu, cu sotia acestuia Martha Bibescu, autoarea cartii de evocare Au bal avec Marcel Proust, citata de toti biografii scriitorului si cu Anna de Noailles, se bucura in rindul scriitorilor romani de un imens capital de simpatie, care, in mare masura, nu a disparut nici pina astazi.

Doua evenimente marcheaza, in mod deosebit, aceasta sincronizare a culturii romane cu cea franceza, care, din ratiuni istorice exterioare nu s-a pastrat la aceeasi intensitate. Primul l-a constituit publicarea, in 1932, a articolului lui Camil Petrescu Noua structura si opera lui Marcel Proust in aceeasi Revista a Fundatiilor Regale Carol al II-lea. Studiul lui Camil Petrescu e cu atit mai valoros cu cit pina la el nimeni nu facuse o trecere in revista a contextului gnoseologic in care apare opera lui Proust, dupa cum faptul ca, pentru prima oara, romancierul si filozoful roman renunta la ideea bergsonismului lui Proust pentru a face o paralela intre metoda acestuia si fenomenologia lui Husserl, reprezenta chiar o prioritate europeana. O alta prioritate a exegetilor proustieni romani, pe care o putem enunta fara teama de false protocronisme, poate fi atribuita lui Mihail Sebastian, cel care in volumul Corespondenta lui Proust (1939) se ocupa, in premiera mondiala, de acest santier foarte important al operei proustiene. In prefata cartii, cinstit cu sine insusi si cu cititorii, Sebastian anunta ca a aflat de existenta unui profesor american, Phillip Kolb, care ar fi publicat un studiu, urmare a unui doctorat stralucit la Universitatea Harvard inceput in 1936 dar teza nu intrase in posesia scriitorului roman. Kolb va ingriji dupa razboi citeva editii succesive ale corespondentei lui Proust, iar din 1970 va da prima editie critica a scrisorilor proustiene, publicata la editura pariziana Plon.

Un american si un roman isi impart, la distanta mare in spatiu si timp, meritul de a fi studiat, aproape simultan, corespondenta lui Marcel Proust. Chiar daca nu avea la dispozitie o editie critica sau macar una comentata, Sebastian a folosit cele sase volume de Corespondenta generala, editate la jumatatea anilor treizeci de un trio alcatuit din fratele scriitorului, doctorul Robert Proust, fiica acestuia Suzy Mante Proust si Paul Brach. Din aceasta cauza, asteptam cu nerabdare traducerea romaneasca in versiunea Irinei Mavrodin a celor peste 1200 de scrisori ramase de la Marcel Proust, care alaturi de Jean Santeuil, Plaisirs et melanges, Contre Sainte Beauve si celelalte articole teoretice urmeaza sa apara in anii urmatori in aceeasi serie de autor inceputa in anii optzeci la Editura Univers. In 1947 receptarea lui Proust a fost brusc intrerupta de tavalugul bolsevismului triumfator. In acelasi an dispar, in momentul nationalizarii Editurii Fundatiei Regale, spalturile ultimului roman al Hortensiei Papadat-Bengescu din seria Hallipilor, Straina ca si volumul al doilea al traducerii lui Radu Cioculescu, in conditii foarte misterioase. Nu este exclus ca ele (manuscrisele) sa fie redescoperite cindva in arhivele SRI. Primul traducator roman al lui Proust, si secretarul Revistei Fundatiilor Regale sub directoratul lui Paul Zarifopol, desi fusese internat in Lagarul de la Tirgu-Jiu pentru propaganda antifascista si fusese trimis cu forta sa lupte pe frontul antisovietic, intr-un batalion disciplinar, este arestat si aruncat in inchisorile si lagarele comuniste.

Radu Cioculescu moare in inchisoarea de maxima securitate de la Dej, in 1961, cu citiva ani inainte de dezghetul ideologic. El asteapta inca sa fie reabilitat, chiar si numai la modul simbolic. Ion Ioanid in Inchisoarea noastra, cea de toate zilele descrie o scena memorabila: chemat la vorbitor de fratele sau, criticul Serban Cioculescu, convertit pe drumul Damascului, ce in acele timpuri trecea pe la Moscova, a incercat zadarnic sa obtina o audienta, sa-l contacteze la vorbitor pe fratele sau, ce a refuzat orice propunere. Pachetele trimise de acelasi Serban Cioculescu au fost returnate de asemenea fara sa fie macar o data deschise. Intr-o epoca de teroare, nimanui nu ii mai pasa de Proust, caci dezbaterile la Congresele Uniunii Scriitorilor, care inlocuise organismul similar interbelic organizat dupa modelul Pen-Cluburilor occidentale cu o cazarma de tip sovietic, cu un lagar de reeducare ideologica, in care mintile scriitorilor erau spalate cu detergent stalinist de orice pata, de orice influenta burgheza, dezbaterile acestea se invirteau in jurul validitatii conceptului de realism socialist. De la filozofia pour les connaisseurs a lui Camil Petrescu, in care Proust era pus alaturi de nume ca Husserl sau Bergson, la tezele lui Stalin, aplicate lingvisticii sau mai nou literaturii, era o distanta astronomica.

O data cu primavara ideologica din 1965 si cu aparitia unei noi generatii de critici neo-lovinescieni sau neo-calinescieni, dintre care unii au ales diaspora americana, fie indirect, prin readucerea treptata in canon a proustienilor Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian sau a exegetilor Camil Petrescu, E. Lovinescu sau G. Calinescu, scriitorii si editorii romani au revenit la sentimente mai bune fata de Proust. Editura Minerva, in plina expansiune mai ales prin Colectia de mare tiraj „Biblioteca pentru toti“, va relua in 1968 traducerea lui Radu Cioculescu, ultimele volume fiind desavirsite de Eugenia Cioculescu, cea care pastrase cu sfintenie manuscrisele sotului. Republicarea prefetei lui Tudor Vianu la volumul din 1945 era un semnal clar al acestei preluari de stafeta.

Proust avea sa revina, treptat, in atentia comentatorilor, fiindu-i dedicat un numar special din revista Secolul 20 si mai apoi prima monografie completa a operei si receptarii scriitorului francez, urbi et orbi, cartea lui Mihai Zamfir – Imaginea ascunsa. Structura narativa a romanului proustian publicata la aceeasi Editura Univers in anul 1976. In 1968 criticul Vladimir Streinu, unul din satelitii lui Lovinescu, revenea la Proust, o veche „iubire din tinerete“, publicind traducerea proprie a primului volum al ciclului Swann, dar proiectul a fost ulterior abandonat. Editia Proust din Colectia „BPT“ avea sa se incheie in 1973 si de atunci nimeni, pina la Irina Mavrodin nu s-a incumentat sa reia aceasta dificila operatiune. In prefata primului volum al ciclului Cautarii timpului pierdut intitulata chiar O mereu sporita uimire, traducatoarea, intr-o veritabila arta poetica in care vorbeste despre dificultatile sale intimpinate in gasirea unui echivalent romanesc pentru nuantele infinitezimale ale textului proustian face o afirmatie provocatoare: „Fraza lui Proust nu mi se pare comparabila cu un instrument fin, ba chiar efeminat – asa cum adeseori s-a spus –, ci mai curind cu o masinarie puternica si greoaie, care gifiie din toate incheieturile, lansata obsesiv, cu toata forta, spre infinitezimale particule de necunoscut, care i se sustrag, pe care le prinde, care ii scapa din nou, retragindu-se in straturi tot mai profunde, sau tot mai de suprafata, pe care le apuca iarasi“.

Sau daca doriti, folosind o imagine apropiata, aceeasi fraza ar putea fi comparata cu ultrasenzitivele actinii, locuitoarele recifului de corali, care prind intre „degetele“ lor inveninate orice senzatie, orice particula din realitate. Ultimul volum, publicat recent de aceeasi Editura Univers contine varianta proprie a Timpului regasit, poate cel mai important volum alaturi de Swann, stiut fiind faptul ca Proust a scris intii primul si ultimul volum al ciclului, lasind apoi restul volumelor in grade diferite de nedesavirsire. Volumul acesta aduna, intr-un veritabil nod de semnificatii, toate firele narative si toate temele expuse in celelalte volume, caci in biblioteca ducelui de Guermantes naratorul Marcel isi descopera dorinta de a scrie un roman, tot aici se produce veritabila infuzie metonimica provocata de explozia multiplelor madlene textuale si tot aici naratorul descifreaza hieroglifele hermetice, presarate de cei doi eroi initiati, Swann si Charlus. Sansa lui Marcel de a transcende moartea, care a inceput sa patrunda prin intermediul mastilor mortuare care cad de pe fetele eroilor, simple manechine cu arc, resorturi umane invirtite cu o cheita, singura piedica ridicata in calea distrugerii o ofera arta, literatura, romanul.

Lumea paradisiaca din La umbra fetelor in floare a disparut, s-a diseminat, in saloanele doamnei Verdurin se discuta despre participarea Frantei in primul razboi mondial, moda copiaza furniturile de razboi si toata lumea participa cu entuziasm la nasterea modernitatii, cu antisemitismul afacerii Dreyfus sau carnagiile colective, simbolizate de scufundarea de catre un submarin german a vaporului de croaziera Lusitania. I s-a reprosat adesea lui Proust incapacitatea personajelor sale de a intelege semnele lumii moderne, faptul ca ducele de Guermantes asociaza afacerea Dreyfus cu incapacitatea sa de a accede la demnitatea de presedinte a Jockey Clubului francez, indiferenta doamnei Verdurin care e mai afectata de imposibilitatea procurarii unui croissant decit de tragedia victimelor de pe Lusitania. Motivele ar putea fi multiple. In primul rind aceste personaje nu au sentimentul ca asista la evenimente istorice, perspectiva lor fiind destul de limitata in timp si spatiu. In al doilea rind e posibil ca Proust insusi sa nu fie capabil sa iasa din lumea lui aurorala, de secol XIX, cu o radacina in trecutul indepartat al Frantei medievale si sa inteleaga toate fenomenele care tin de aparitia modernitatii. In momentul cind naratorul isi descopera vocatia de romancier, Timpul pierdut se precipita, dintr-o data nu mai are rabdare si autorul real, Marcel Proust descopera pe chipul lui semnele finalului care incepe sa se precipite.

In matineul organizat la palatul Guermantilor cei care joaca sint insisi spectatorii demascati iar paragraful final, al oamenilor pe catalige, ofera interpretilor o „cheie“ superba de interpretare: „Acum intelegeam de ce ducele de Guermantes, pe care il admirasem, privindu-l cum sta asezat pe un scaun, cit de putin imbatrinise, desi avea mult mai multi ani decit mine sub el, de indata ce se ridicase si voise sa stea drept, se clatinase pe picioarele lui tremuratoare s…t si nu inaintase tremurind ca o frunza, pe virful aproape impracticabil a celor optzeci si trei de ani, ca si cum oamenii ar fi fost cocotati pe niste picioroange vii, crescind intruna, uneori mai inalte decit clopotnitele, sfirsind prin a le face mersul dificil si periculos, si de pe care deodata cadeau“. Universul proustian, impurificat de Timp, transforma in numai o fractiune de secunda fetele eroilor in masti de Halloween. E meritul Irinei Mavrodin ca a reusit sa surprinda multe din nuantele infinite ale sufletului naratorului Marcel, modernizind putin acest univers, traducindu-l pentru a deveni accesibil omului sfirsitului de secol XX si sa speram si celui de la inceputul secolului XXI. Pentru ca aceasta nu va fi cu siguranta, si aici ma voi juca putin de-a Pythia, ultima editie integrala a ciclului romanesc al lui Proust, scriitorul pe care, noi, romanii l-am admirat intotdeauna. Desi au curs litri de cerneala si s-au scris zeci de tratate despre opera lui Proust, in Franta sau aiurea, cercetarea domeniului e abia la inceput. Iar romanii, integrati cultural in familia marilor natiuni europene, ar trebui sa ocupe un rol de frunte. Un volum bilingv care ar antologa intr-o buna traducere franceza toate exegezele romanilor despre Proust ar constitui cu siguranta un mic eveniment cultural chiar in Franta.