OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mult-asteptata prezenta in tara a colegului Marco Cugno ne-a prilejuit si bucuria ceremoniei prin care, in mijlocul unui public numeros, la fel de emotionat ca si el, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti.
Asa cum multi deja stiu, profesorul Cugno, titular la Sectia de Limba si Literatura Romana a Facultatii de Limbi si Literaturi Straine, Universitatea din Torino, si-a facut ucenicia la Bucuresti, ca lector de italiana, in urma cu mai bine de patru decenii, imediat dupa absolvirea cu brio a studiilor.

Nu altfel decit se intimplase in 1909 cu Ramiro Ortiz, intemeietorul Sectiei de italiana de la noi, si pentru el primul contact cu Romania a fost mai degraba fortuit. Nu insa si tot ceea ce a urmat. Pentru ca amindoi si-au asumat responsabilitatea inceputului de drum. Vicisitudinile istorice au facut ca anul 1965 sa fie tot un inceput: legaturile cu Occidentul, taiate brusc dupa al Doilea Razboi Mondial, exclusesera, de aproape doua decenii, figura universitarului vorbitor nativ, venit din strainatate. Ca atare, Marco Cugno a fost primul lector italian in Romania postbelica, si lui ii revine meritul de a fi reusit sa fie o prezenta de marca, asemenea inaintasului sau.
In Facultatea de Filologie bucuresteana (cum se numea acum patruzeci de ani), s-a distins pe data prin temeinicia pregatirii, prin calitatea si bogatia informatiei, prin maturitate si talent de cercetator si, in sfirsit, ca un demn elev al ilustrului sau dascal, Giovanni Getto. A acceptat stoic, cu aristocratica eleganta, realitatea de la noi, punindu-si calitatile in slujba studentilor si colegilor bucuresteni, pentru care continua sa fie o figura solara, un model de care este bine sa-ti aduci aminte cit mai des.

De-a lungul vietii, M. Cugno si-a dedicat ani de munca intensa pe doua planuri, benefice si pentru Italia, si pentru noi. Si-a onorat, fara emfaza, propria limba si cultura prin competenta si daruirea cu care le-a predat, in anii cind Romania schita o timida deschidere, inainte de a tinde, la nivel oficial, spre un pagubos autarhism cultural. In acelasi timp, integrindu-se in comunitatea academica, dar si scriitoriceasca, a ajuns sa stapineasca realmente limba romana, sa ne cunoasca literatura. Asa se explica de ce tinarul Cugno (pe cit de ponderat in manifestarile publice, pe atit de exigent cu sine, harnic si riguros) a devenit, la intoarcerea in Piemont, unul dintre cei mai calificati, nu doar constanti, promotori ai valorilor romanesti.

Pe umerii sai a fost lasata, si se afla in continuare, Sectia de romana de la Universitatea de Stat din Torino, careia i-a asigurat continuitatea si dezvoltarea, sporindu-i an de an prestigiul. Cursurilor variate, cu miez, pe care le tine, el le adauga munca migaloasa de indrumare a unor lucrari de diploma de care este pe buna dreptate mindru: dimensiunile si valoarea acestora au de ce sa stirneasca uimire.
Iar impresionanta-i opera, publicata la cele mai autorizate edituri si reviste italiene – volume, editii critice, prefete, studii, antologii, traduceri de proza, teatru sau poezie –, vadeste un spirit deschis abordarilor de anvergura, patrundere si acribie.

Prin versiunile sale frumoase, nu doar fidele (lucru de care publicul bucurestean s-a convins, oferindu-i-se o mostra la ceremonia amintita), adesea insotite de adnotari docte, Marco Cugno i-a facut cunoscuti publicului italian pe unii dintre cei mai importanti scriitori si ginditori romani, intre care avangardistii, Tudor Arghezi, Ana Blandiana, Norman Manea, Marin Sorescu, Zaharia Stancu, Nichita Stanescu, respectiv, Blaga, Eliade, Noica. Tot el a dat cea mai fericita talmacire a Luceafarului eminescian in limba lui Leopardi.
Pertinente, documentate, presarate cu termenii tehnicilor textuale sint si comunicarile sale consacrate autorilor romani la congrese sau alte manifestari internationale. Asa s-a intimplat si la recentul colocviu care a avut loc in 15 octombrie, in cadrul Festivalului cartii de la Pisa, unde a tinut o comunicare prin care a pus in lumina ceea ce este mai cu tilc in ultimele scrieri ale lui Norman Manea, pe care le-a tradus sau le traduce.
Ii datoram mult, foarte mult colegului nostru Marco Cugno, pina si faptul ca, prin ceea ce face, ii stimuleaza, alaturi de Lorenzo Renzi, pe ceilalti romanisti din Italia, care, asa cum s-a vazut la intrunirea internationala, de curind incheiata, organizata de ICR si de Facultatea de Litere bucuresteana, formeaza un grup redutabil prin profesionalism, harnicie si eficienta.
Sa dam Cezarului ce e al Cezarului!