OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Preşedintele Barack Obama traversează în aceste zile Oceanul Atlantic, într-o călătorie de şapte zile ce ar putea deveni şi istorică. Printre alte capitale şi centre de putere europene, va vizita şi o ţară musulmană, Republica Turcia. Membră a NATO, dar şi o tenace aspirantă la admiterea în Uniunea Europeană. O ţară puternică, lider regional şi stat laic, cu o populaţie de peste 70 de milioane de locuitori, Turcia este un important factor zonal în complicatele şi încîlcitele chestiuni ale Orientului Mijlociu. Nu se poate gestiona situaţia dintre Mediterană, Marea Caspică şi Marea Neagră fără aportul Turciei. Casa Albă şi Pentagonul ştiu bine asta şi contează pe bunele auspicii ale Turciei în medierea numeroaselor idiosincrazii, să le numim elegant şi generic, regionale. Importanţa Turciei este de necontestat. Tocmai de aceea, în 6 aprilie, preşedintele Barack Obama se va adresa Parlamentului de la Ankara, convocat într-o sesiune specială. Ce va spune noul preşedinte american şi ce va transmite el naţiunii turce şi comunităţii internaţionale cu acest prilej? Nu ştim bine, putem avansa doar cîteva ipoteze. Mai întîi, să amintim cititorilor români un fapt fără precedent ce a bulversat opinia publică din Turcia. Fără să aibă reverberaţii aparte şi în România, care are mereu, desigur, o altă agendă de priorităţi. Departe de a fi o ironie, afirmaţia noastră nu este decît o simplă constatare. „Interesul poartă fesul“ întotdeauna, chiar dacă avem privirea aţintită spre un trecut consumat mai altfel decît reiese el din noile cărţi de istorie. Despre ce este vorba?

„Conştiinţa mea nu poate accepta indiferenţa faţă de Marea Catastrofă prin care au trecut armenii otomani în 1915 şi nici negarea acesteia. Resping această nedreptate şi, în ceea ce mă priveşte, împărtăşesc sentimentele şi durerile surorilor şi fraţilor mei armeni şi le cer iertare.“ Declaraţia alăturată este iniţiativa a patru intelectuali turci de prestigiu. Ahmet Iusel este politolog şi profesor la Universitatea din Istanbul (editor al lui Orhan Pamuk, printre altele), Baskin Oran, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Ankara, Cengiz Aktar, profesor la Universitatea Bahcesehir din Istanbul, şi Ali Bayramoglu, sociolog şi editorialist la cotidianul Yeni Safak. Putem presupune scandalul şi rumoarea produse în rîndul opiniei publice) nepregătite să accepte o discuţie liberă despre un subiect considerat tabu şi condamnat prin mijloace juridice (faimosul articol 301 din Codul Penal ce condamnă sever „insulta la adresa identităţii turce“).

 

Astfel că iniţiativa celor patru, la care au aderat deja alţi aproape 30.000 de semnatari, este o noutate absolută în peisajul politic turc. Recunoaşterea Genocidului Armean din 1915 – ceea ce, în termeni „soft“, ar fi Marea Catastrofă suferită de armenii din Imperiul Otoman – ar putea da peste cap relaţiile internaţionale zonale. Una este adevărul şi asumarea lui şi alta, obiectivele strategice şi cele de natură militară. Turcia este o parteneră de nădejde a Israelului, care nu recunoaşte nici ea Marea Catastrofă din 1915. Chiar dacă la nivelul opiniei publice există personalităţi de talia unor Elie Wiesel, Amos Oz sau Marele Rabin al Israelului care acceptă Genocidul Armean, guvernul israelian este rezervat tocmai pentru a nu leza sensibilitatea Ankarei. Şi de aici un întreg lanţ de interese militare, economice şi financiare ce leagă administraţia americană de cea turcă prin multe şi vizibile fire. Se poate debloca situaţia din Orientul Mijlociu şi Caucaz prin mijloace diplomatice şi prin intervenţia unor iniţiative ale societăţii civile? Greu de dat un răspuns afirmativ, dar nici imposibil nu ar fi. Să nu uităm că noul şef al CIA este Leon Panetta, fostul şef de personal al Casei Albe în timpul administraţiei Clinton. Vechi susţinător al recunoaşterii Genocidului Armean, Panetta, membru al Partidului Democrat, reprezentînd California, a afirmat de mai multe ori în Congresul american că „trebuie să reflectăm asupra Genocidului Armean şi a implicaţiilor lui pentru noi, cei de azi“.

 

Să nu uităm că şi Barack Obama s-a arătat deschis la acest subiect, în timp ce politicieni cu stagii vechi, precum Joe Biden sau Nancy Pelosi, au simpatii armeneşti asumate de decenii. Sînt acum condiţii favorabile pentru recunoaşterea genocidului, faţă de mai vechile administraţii. Sigur că guvernul de la Ankara nu este dispus să facă acest pas istoric, dar o campanie susţinută care ar sensibiliza blocajul mentalului colectiv turc s-ar putea conjuga cu acţiunile politice internaţionale. Recunoaşterea Genocidului Armean ar deschide larg porţile Uniunii Europene, dar ar întinde şi mîna unei împăcări istorice. Ar fi poate, atunci, pace, şi pe sub măslini, şi prin cafenelele ce se întind din jurul Mediteranei pînă la Muntele Ararat.