Marea frescă a tranziţiei româneşti

Autor: Cătălin STURZA | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Mai toţi prozatorii contemporani de cursă lungă – de la Petru Cimpoeşu şi Radu Aldulescu la Dan Lungu şi Doina Ruşti – au încercat, în ultimii ani, să surprindă, în perspective ample, vremurile haotice ale tranziţiei; mai mult, fiecare astfel de scriitor şi-a construit şi un program, un mod prin care, odată cu sistematizarea şi ficţionalizarea realităţii faptice, insinuează şi o interpretare, cu valenţe morale. Nimeni nu a reuşit însă, aş spune, să realizeze, într-un singur roman, o frescă de o mai mare adîncime şi complexitate, cu o amprentă morală atît de puternică precum Ioan Lăcustă în ultima sa proză publicată, Replace all (Colcăiala).

Un prozator tehnic

O discuţie despre motivele pentru care scriitori atît de valoroşi, precum Ioan Lăcustă, se întîmplă să rămînă uneori într-un con de umbră al criticii se va sfîrşi, invariabil, prin aceleaşi trei răspunsuri: 1. Prozatorul e prea tehnic şi prea complex, în ceea ce priveşte formula literară şi/sau mesajul, pentru a fi gustat imediat de critică/public; 2. Prozatorul e, pur şi simplu, desincronizat, faţă de gusturile criticii literare contemporane (de exemplu, aş putea spune cu certitudine că mare parte dintre criticii noştri activi nu au antene pentru umorişti); 3. Prozatorul a eşuat, din motive circumstanţiale, să atragă atenţia criticii şi aşteaptă ca această scăpare să fie îndreptată de o lectură ulterioară, mai aşezată, a cărţilor sale.

Ioan Lăcustă e, într-adevăr, un prozator tehnic, însă tehnicile pe care le foloseşte, desprinse din filonul postmodern intens exploatat în scrierile sale de început, nu sînt mai solicitante decît cele ale unor colegi de generaţie ’80, precum Gheorghe Crăciun sau Mircea Cărtărescu, de pildă. Luminare, romanul distins cu premiul RRC pe 2007, apela, într-adevăr, la o serie de procedee aşa-zis textualiste, suprapunînd frecvent ecouri şi referinţe livreşti, însă textul curgea limpede şi clar, lăsînd cititorul să respire în voie. Replace all, pe de altă parte, care din păcate e şi cel din urmă volum al prozatorului, mort prematur, în urma unui cancer, în 2008, renunţă la trimiterile intertextuale la vedere şi propune o formulă ceva mai alambicată, care e însă una eminamente narativă. Romanul, mult diferit faţă de cel anterior, împrumută perspectiva detaşată a naratorului la persoana a III-a, ce înregistrează rece întîmplările şi căruia nu-i tresare nici un muşchi atunci cînd supranaturalul îşi face loc, nonşalant, în ordinea naturală a lucrurilor.

În ceea ce priveşte mesajul, acesta poate fi greu de acceptat, însă nu e deloc greu de înţeles. Replace all, despre care Ioan Lăcustă credea, se pare, că e opera cu care debutează „adevărata sa carieră de prozator“, e o înşiruire de poveşti plasate în aceeaşi urbe provincială, întreţesute în jurul unor personaje şi evenimente istorice comune. Ceea ce frapează, la o primă vedere, e lipsa desăvîrşită a oricărei judecăţi morale din partea naratorului; nici un arbitru nu e în joc pentru a-i sancţiona pe vechii nomenclaturişti ce conduc, în continuare, lumea într-o veselie. Iată, de pildă, un turnător care se justifică, acolo unde nu se află nimeni care să-l contrazică: „Şi poate că şi eu am apărat poporul, aşa cum am putut şi m-am priceput, chiar dacă nu mă crezi şi mă duşmăneşti. Cum nu mă crede şi mă duşmăneşte atîţia şi atîţia alţii. Matale, poate chiar pe bune, dacă crezi că te-am turnat. Că eu la poporul care era cu cei de-atunci mă refer, nu la tinerii ăştia din ziua de azi, care n-au educaţie corespunzătoare“.

Ascultînd personajele lui Ioan Lăcustă trecem, de fapt, la nesfîrşit prin aceleaşi explicaţii urechisto-conspirativiste cu care românul de rînd încearcă să pună ordine în haosul anilor ’90: Revoluţia, numită în mod ironic „Revoluţia de la Judeţeană“, a fost controlată de la centru, cei vechi, precum colonelul de securitate Goncea, au rămas la putere, ba şi-au şi sporit averile şi puterea (Goncea devine general, erijîndu-se în binefăcător al orăşelului şi ctitor de biserici), s-au schimbat, altfel spus, formele, însă năravurile sînt fix aceleaşi. Interesant este modul în care Ioan Lăcustă lasă la vedere mecanismele din spatele scenei, punîndu-şi personajele să descrie, în ample monologuri digresive, detaliile procesului în toată brutalitatea acestuia:

„Şi atunci, noi ne-am zis că să nu ne prindă evenimentele care, dacă e să vină, să nu fim dezorganizaţi să facem noi mai de dimineaţă un pas înainte. Să avem partidele gata pregătite, dacă o fi să fie. Alea vechi, să le scoatem la lumină, să ne prindă democraţia asta nouă gata mobilizaţi, cu partidele la poartă“.

Amoralismul se combină, mereu, în Replace all cu agramatismul, nici unul dintre personajele lui Ioan Lăcustă, de la candelăreasă la preoţi, dascăli şi generali, nu e în stare să facă acordul subiectului cu predicatul. Prozatorul are o ureche bună pentru dialogurile greşite gramatical, abundent pigmentate cu forme lexicale aberante şi cu argotisme din diverse medii socio-profesionale. Cheia cărţii o dă un cizmar, care turuie într-una în faţa unui bătrînel ce se laudă, la rîndul lui, cu vechea sa funcţie de intendent în diplomaţie:

„Sau scrie ieri şi-o-ntorci azi. Aţi priceput? Asta am înţeles, dom’ Pancras. La istorie e cu ripleiso. A scris unul comunism, nu? Bine. Ţine cît ţine. Se plictiseşte lumea şi vine altul şi face ripleiso. A dat-o pe revoluţie. Vine altţii şi face şi ei ripleiso şi o întoarce pe capitalism. V-aţi prins?“.

La fel de interesantă este şi explicaţia pe care Ioan Lăcustă o găseşte pentru tot acest proces: cine dă, în fond, ripleiso (replace all) şi de ce? Voi reveni la ea puţin mai tîrziu.

Omul şi literatura

Spuneam mai devreme că, pentru umorişti, critica literară contemporană nu are deloc antene. Nici nu sînt mulţi umoriştii români de calitate, prozatorii inteligenţi ce au talentul să te facă să rîzi cu lacrimi de (şi cu) un personaj de-al lor îi poţi număra pe degete, iar Ioan Lăcustă nici nu se defineşte, în primul rînd, ca un umorist. Multe paragrafe sînt, fără doar şi poate, amuzante, într-un mod deloc facil, iar lamentaţiile ţiganilor din mahala, de pildă, pot smulge un zîmbet chiar şi celor mai sobri cititori. Însă fondul nu e unul comic şi fiecare cotitură de frază ne aminteşte că avem o problemă: peste toate aceste istorioare, mici piese de puzzle ale istoriei mari, cineva a venit şi a dat riplaceo.

În ceea ce priveşte motivele circumstanţiale pentru care Ioan Lăcustă a rămas, pînă în prezent, mai mult sau mai puţin într-un con de umbră, e dificil să mă pronunţ asupra lor. Cert e că, într-unul dintre ultimele sale interviuri, prozatorul a făcut următoarea afirmaţie: „Eram un oarecare între atîţia oarecare, dar în acel moment am simţit că, dacă dă maşina peste mine, acest text mă va reprezenta. Literatura aşa o concep“. Omul a trecut, deja, în literatura sa şi tot ceea ce rămîne de judecat de acum înainte e suma textelor rămase în urmă.

Revin la întrebarea „cine dă, în fond, ripleiso?“. Pentru ea Ioan Lăcustă are un răspuns ingenios, prin care face şi o trimitere evidentă către una dintre marile opere ale literaturii universale: Maestrul şi Margareta a lui Mihail Bulgakov. Micul orăşel de provincie unde s-a consumat Revoluţia de la Judeţeană se învecinează cu o baltă neagră – gura iadului prin care aceia au ieşit în lume. Diavolii, recognoscibili după o serie de particularităţi vestimentare (faţă prelungită, plete răsfirate pe frunte, păr roşcat pe piept, eşarfă verde la gît, corniţe pilite) sînt elementele active ce înlocuiesc, urmînd un plan necunoscut muritorilor, vechiul cu noul şi pe cei vechi cu cei noi. La fel ca în romanul lui Bulgakov, acolo unde îşi bagă coada un diavol se rostogoleşte, fără excepţie, un cap; asemenea diavolilor din Maestrul şi Margareta, aceia sînt, în ciuda efectului letal, prezenţe caraghioase, puse mereu pe şotii:

„Madam’ Andronache, noaptea asta, de fapt, era rîndul lui Limonadă să iasă la produs. Dar l-a reţinut Chirul într-o discuţie aprinsă despre… Ştiţi, politica asta a lui Ceauşescu, care a derutat poporul cu vizita din vară, chiar de 23 august, a preşedintelui Nixon la Bucureşti. De peste o lună dezbat problema, şi tot nu sînt de acord“.

O lume amorală

A doua referinţă evidentă este Caragiale. Personajele lui Ioan Lăcustă sînt, în esenţă, caricaturi, definite prin modul în care vorbesc şi mai ales prin numele pe care le poartă. Marele maestru literar al urbei, organizator, pe vremuri, al Cenaclului Flacăra, se numeşte Burtăncureanu; tînărul cronicar ambiţios, pornit la Bucureşti să se căpătuiască, făcîndu-şi renume de critic dur la Gazeta literară, se numeşte Ţonţi. Cine vrea poate să recunoască sau nu figuri publice în aceste caricaturi, cert e că personajele rămîn schematice şi capătă, prin numele lor, o valoare generală. De dragul jocului, unii eroi primesc serii întregi de nume:

„Ştiţi cîte pseudonime are? Toate de la Chir date: Cheramu, Vaccinela, Dondona, Vichenta, Nepansata, Scorţolina, Pontarista, Cvantumela şi, printre multe altele, Tihomira Maslu…“.

Vechile instituţii se recosmetizează, schimbîndu-şi, în esenţă, doar numele; cu cît e mai pompoasă noua denumire, cu atît e mai superficială transformarea. Oamenii se adaptează vremurilor, cei puternici mirosind, spre diferenţă de cei slabi, de la distanţă noile tendinţe. Judecata morală o va face cititorul, pe cont propriu, punînd cap la cap fărîmiţele unei lumi pe de-antregul amorale. Asemenea lui Caragiale, Ioan Lăcustă a reuşit să imortalizeze printr-un singur bliţ întreg spectacolul societăţii româneşti, cu toată complexitatea sa de amănunte groteşti, de detalii vesele şi triste.