OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1989, Mircea Iorgulescu trimite la tipar un volum intitulat Marea trancaneala. Cenzura ii cere sa-l modifice, asa ca respectiva carte apare cu un titlu neutru, Eseu despre lumea lui Caragiale. Criticul incearca sa demonstreze ca eroii lui Caragiale isi acopera golul fiintei lor prin trancaneala, vorbitul este un substitut pentru goliciunea morala care le guverneaza gesturile si actele. Nu stim cum ar fi reactionat personajele lui Caragiale daca ar fi fost puse fata in fata cu dosarele de Securitate. „Scrisorica pierduta“, pusa deoparte de Agamita Dandanache, face parte, probabil, dintr-un prelungit razboi al dosarelor, care ia diverse forme in lumea noastra, ieri si astazi. Asa cum Agamita Dandanache si Catavencu isi asigura (sau isi distrug) viitorul folosindu-se de scrisori compromitatoare, tot asa dosarele de astazi pot surpa cariere. Anumite dosare. Altele, puse la pastrare, te pot proteja.

- Tare ma tem ca Mona Musca seamana teribil de bine cu Catavencu
in lumea lui Caragiale, imaginea si dosarul tin loc de personalitate. Sa ne amintim ce bune referinte avea Rica Venturiano in fata lui jupin Dumitrache pentru ca scria la gazeta si „combatea bine“. Sa ne amintim ce puternic era Catavencu cind avea scrisorica si ce mielusel era cind coana Joitica devenise stapina pe actul compromitator. Scrisorica (astazi schimbata in ditamai dosarul) era mai tare decit competenta, onestitatea sau buna-credinta. Dosarul te pune fata in fata cu ipostaza incercanata a vietii tale. Tare ma tem ca Mona Musca seamana teribil de bine cu Catavencu. Patrioata cind e cazul, involburata de expresii marete, Mona Musca s-a flescait la prima adiere a dosarelor. A vrut sa ramina politician, cind ea trebuia sa redevina om, sa recunoasca si sa regrete. Toata lumea a sanctionat-o pe Mona Musca, nu neaparat pentru turnatoriile din tinerete, ci pentru comportamentul (cu justificari in exces) de astazi. La domnia-sa, plinsul, pe care Traian Basescu stie sa si-l provoace, devine transpiratie. Monei Musca i se reproseaza faptul ca n-a regretat, a vorbit prea mult, a fost in descendenta personajelor lui Caragiale, a trancanit. Masca de om politic care isi cultiva cu obstinatie imaginea politica s-a infipt prea bine pe figura Monei Musca, n-a mai putut fi desprinsa, ca sa se ajunga la chipul celui care a pacatuit, dar se pocaieste.

in aceasta descendenta a celor care trancanesc se inscrie si disputa dintre Cozmin Gusa si Ioan Talpes. Cozmin Gusa vorbeste de dosare asa cum ar vorbi despre ultimul pahar cu apa pe care l-a baut. Iar Ioan Talpes vrea sa para misterios si stiutor, dar nu este decit un personaj lipsit de anvergura. Cei doi isi trintesc acuzatii, dar situatia evolueaza mai degraba in registrul ridicolului decit in cel al dezvaluirilor care te cutremura. Despre Ioan Talpes ar trebui sa se retina ca era, inainte de 1989, un personaj obscur, la Institutul de Studii Militare, patronat de fratele dictatorului, Ilie Ceausescu, ca n-a scris un studiu serios in viata lui, dar a vrut intotdeauna sa treaca drept „spion“, om uns cu toate alifiile. Functia lui, inainte de 1989, era cea de cartograf. Dupa 1989, a fost propulsat de Ion Iliescu, dar niciodata n-a impresionat prin acuratete, prin curaj sau prin gesturi care sa-l arate un „democrat pur singe“. S-a pliat dupa vint, asa cum face si preopinentul sau, Cozmin Gusa, care seamana cu un vagon anexat de urgenta la trenul incarcat cu dosare.

Cozmin Gusa vrea sa para moral, dar traseul sau politic, oscilatiile sale il fac, deseori, necredibil. Asta nu inseamna ca este singurul politician care pare „luat de val“, care trancaneste fara crez. Foarte prost a dat modul in care PD n-a putut (sau n-a vrut) sa se delimiteze de doi ofiteri de Securitate aflati in functii guvernamentale. Securistii par sa fie indispensabili pentru PD; este cazul lui Silvian Ionescu si al lui Aurel Teodorescu, aparati – stupoare! – de Radu Berceanu, care zice: „Nu au de ce sa fie sanctionati, nu si-au ascuns trecutul“. Berceanu a mai adaugat – iarasi stupoare! – ca despre Silvian Ionescu „n-a descoperit nimeni vreo chestiune legata de politie politica“. Incredibil: sa fii ofiter de Securitate, dar sa n-ai de-a face cu „politia politica“, asta curat paradox transformat in ticalosie asumata, pe care „spiritualul“ Radu Berceanu il trancaneste in fata opiniei publice.

- Importanta este o deconspirare completa
Premierul Tariceanu, constatind ezitarile vinovate ale PD, a incercat sa dea un exemplu contrar. Premierul Tariceanu l-a demis pe Dan Petrescu, secretar de stat din cadrul Cancelariei sale. Si tot premierul Tariceanu a cerut categoric demisiile lui Aurel Teodorescu si Silvian Ionescu din functiile publice detinute. Cei doi, fiind functionari publici, nu pot fi demisi de premier. Daca premierul Tariceanu ar fi ramas la acest nivel al discutiei, ar fi avut de cistigat in fata opiniei publice. Numai ca domnia-sa si-a atribuit, intr-o emisiune la Realitatea TV, meritul de a fi initiat deconspirarea securistilor. De ce sa cautam primatul unei initiative – oricum tardive, oricum incomplete? De ce sa ducem o tema apasatoare in zona confruntarilor politice?

Importanta este o deconspirare completa. S-a inceput cu ziaristii, initiativa care pare abandonata (nu este exclusa ipoteza ca s-a inceput cu ziaristii pentru a nu se ajunge la politicieni, pentru a se ridica un zid inexpugnabil). S-a anuntat apoi ca sint 19 parlamentari care vor fi verificati, acum numarul lor a ajuns la 71. Despre ofiteri nu se vorbeste, Ilie Merce da interviuri sfidatoare in presa si spune ce bun roman a fost. Dosarele se rostogolesc in directii centrifuge, presa primeste pe canale obscure firmituri de dosare. Editia de luni, 21 august, a ziarului Romania libera prezinta informatii, declaratii si documente care dovedesc ca in 22 decembrie 1989, la Directia I a Securitatii Statului s-au dat ordine de distrugere a documentelor. Adjunctul Directiei I, celebrul colonel Marian Ureche, viitorul sef al SIPA, sustinut de Rodica Stanoiu, minte, conform Romaniei libere, ca a aflat de la colegi despre distrugerea dosarelor. Oricum, realitatea este ca sute de dosare (de urmarire informativa, de retea, cele ale unor surse din cadrul PCR) au disparut atunci, iar Marian Ureche nu cunoaste nimic, e la adapost, nu-i pasa, parca stie ca tergiversarile ii priesc, imunizeaza un sistem.

Traim zile de mare incilceala. Ofiterii de Securitate ne rid in nas, turnatorii ofteaza teatral, adversarii politici fac liste, CNSAS nu razbate in hatisul de documente. Sintagma de „politie politica“ incurca, multi se ascund sub aceasta perversa acoperire. Marea incilceala. Lumina limpede a lamuririlor este ferecata. Ce se va intimpla mai departe? Probabil, vom crede tot mai putin in prietenie, vom fi dezamagiti si revoltati aflind de alti si alti turnatori care ne-au intersectat/suspectat vietile.
Dar cei care ne-au distrus vietile, ofiterii, unde sint? Important este sa nu ne apuce greata, ci sa fim dornici de adevar. Farimitat, livrat partial, adevarul este prins acum intr-un ghem de interese, intrigi si supozitii. Marea incilceala. Totusi, esenta raului se intrezareste, devine palpabila. Ghemul odata desirat va duce pina la ultimul ofiter. Dupa ce am fost socati de dezvaluirile privind-o pe Mona Musca, acum sintem intr-un straniu unghi mort, cind ne intrebam daca mai poate ceva sa ne cutremure. Important este sa credem ca putem sa inaintam in dosare, sa nu ne oprim sictiriti si dezamagiti. Nu e de ajuns revolta, inecata de dispret, in fata Monei Musca. Cei care au atras-o, cei care au ademenit-o nu dau socoteala? Orice ezitare nu va fi decit in folosul sistemului, perpetuat miseleste in ultimii saisprezece ani.