„Marea m-a învăţat să iubesc deşertul de care am fugit“

Interviu cu Malika Mokkedem

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: Focus | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Marea m-a învăţat să iubesc deşertul de care am fugit“

Joi, 10 septembrie, a avut loc la Old School (Preoteasa) o lectură literară avînd-o ca invitată pe scriitoarea franceză de origine algeriană Malika Mokeddem. Alături de actriţa Adriana Mocca, ea a citit fragmente din romanul său Femeia interzisă, apărut recent în limba română la Editura IBU Publishing. Cartea a avut o lansare şi la librăria Diverta Magheru, marţi, 8 septembrie. Malika Mokkedem (n. 1949) este medic la Montpellier şi autoarea unei serii de romane care figurează în bibliografia universitară pentru études maghrébines. Înaintea lecturii din Femeia interzisă, scriitoarea mi-a răspuns cu amabilitate la cîteva întrebări pentru cititorii revistei noastre. (A.D.)

Romanul care a fost publicat recent în limba română, L’Interdite/Femeia interzisă (IBU Publishing, 2009), a apărut în Franţa, la Éditions Grasset în 1993, în urmă cu 16 ani. Biografia dumneavoastră seamănă mult cu povestea eroinei. Prezentaţi-ne puţin contextul naşterii şi al receptării acestei cărţi în Franţa.

L’Interdite/Femeia interzisă este cel de-al treilea roman al meu, înaintea lui a apărut Les hommes qui marchent, care înfăţişează povestea familiei mele şi, prin intermediul ei, parţial, pe aceea a Algeriei. După L’Interdite/Femeia interzisă a urmat Le Siècle des sauterelles. Printre circumstanţele care m-au determinat să scriu cartea era faptul că în Algeria începuseră să se manifeste o serie de violenţe. Eu sînt un copil al Războiului din Algeria, iar în momentul acela începeam să mă maturizez şi vedeam cum algerienii începeau să se ucidă între ei. Era la începutul anilor ’90, eu nu mă mai întorsesem în regiunea natală din 1977, mă duceam în nordul Algeriei, dar nu în deşert (unde mă născusem), pentru că trăiam alături de un bărbat, care era francez şi pe care îl iubeam, ceea ce însemna, pentru familia mea, că trăiam în păcat. Părinţii mei nu voiau să mă vadă. Mi-a venit astfel ideea acestei cărţi, care este, de fapt, o întoarcere imposibilă a „femeii interzise“. Sultana, eroina cărţii, a plecat în locul meu în satul natal. Cu un asemenea caracter, cu o asemenea conduită, era imposibil să mă întorc acolo, şi Sultana – care este medic, ca şi mine, şi o femeie liberă – ştie lucrul acesta.

Cartea a fost extrem de bine primită, mai întîi, cred, pentru că a apărut la o mare editură (Grasset). Succesul pe care l-a avut acest roman mi-a schimbat viaţa. Pentru că, din acel moment, scriitura a devenit, cu adevărat, pentru mine un mijloc de rezistenţă. Am devenit conştientă de impactul scriiturii asupra celorlalţi – nu numai asupra algerienilor, dar şi în genere de puterea ei de a explica lumii (sînt tradusă în mai multe limbi) complexitatea unei situaţii, precum cea a Algeriei. Lucrul a devenit important chiar şi în viaţa mea: totul s-a reconfigurat în existenţa mea, după cartea aceasta, urmînd o axă esenţială, şi anume aceea reprezentată de scris. Am făcut studii îndelungi de medicină, pentru a fi medic specialist (urolog), în prezent îmi exercit meseria doar şase zile pe lună, pentru a cîştiga ceva bani, dar mai ales pentru ca în restul timpului să mă pot consacra scrisului. Iubitul meu devenise gelos din cauza faptului că scriam (deveneam un personaj important, se simţea exclus şi în plus scrisul îmi lua mult timp): a trebuit să sacrific povestea mea de dragoste pentru a-mi continua scrisul. Aşadar, scriitura a devenit „soclul“ existenţei mele.

Vă consideraţi o scriitoare angajată, militantă, scrieţi pentru a lupta, a denunţa (titlurile cărţilor dvs. aşa ar spune: Des rêves et des assasins, Les hommes qui marchent, La transe des insoumis...) sau scrisul reprezintă pentru dvs. şi un act de exorcism?

Universitarii francezi şi americani care s-au ocupat de literatura algeriană a acelor ani au vorbit despre o scriitură a urgenţei: L’Interdite e o carte mai poetică, însă Des rêves et des assasins e un roman pamfletar, violent. Eroina din L’Interdite e un suflet rănit, care a cunoscut sentimentul pierderii. Revenită în satul natal, simte renăscînd toată durerea şi furia. În acei ani în care integriştii ucideau oameni nevinovaţi, era necesară o asemenea literatură, prin care să rezistăm şi să afirmăm răspicat că nu ei vor avea ultimul cuvînt de spus. Scrisul era arma noastră. Scriitura aceasta trebuie situată în contextul care i-a dat naştere. Ultimele mele scrieri sînt texte pronunţat autobiografice.

În privinţa actului de exorcism... nu cred cu adevărat în scrisul cathartic. Scriind, trebuie să mergi pînă la capăt, să înfrunţi durerea, să o scormoneşti cu vorbele şi să mergi pînă la capăt, sfîrşind, poate, prin a o epuiza. Cred mai degrabă în scriitura ca luptă, ca rezistenţă.

În L’Interdite/Femeia interzisă, dragostea – într-un prim moment – este învinsă de mentalităţi, de discriminarea agresivă a femeilor. Sultana pleacă în Franţa, îşi părăseşte iubitul, pe Yacine. La final, după o a doua iubire, ea abandonează lupta, părăsind satul algerian natal, Aïn Nekhla. Nu există, aşadar, o victorie împotriva extremismului religios şi a discriminării femeilor? Sau e o victorie amînată, prin acest final?

Sultana a plecat în Algeria pentru înmormîntarea fostului ei iubit. Nu a plecat pentru a rămîne acolo. A rămas, totuşi, o vreme, pentru că postul din spital nu se ocupase şi pentru că fusese postul lui Yacine. El murise subit, iar Sultana l-a înlocuit o vreme la spital, pînă ar fi venit altcineva. În mintea ei, această călătorie însemna regăsirea memoriei lui Yacine şi, bineînţeles, înmormîntarea marii sale iubiri. Nu e vorba de o înfrîngere, ci doar de o căutare a libertăţii. Or, preţul libertăţii e adesea foarte mare: Sultana l-a părăsit pe Yacine şi a plecat în Franţa, la studii, pentru a-şi cîştiga libertatea.

Un personaj interesant al cărţii este şi francezul Vincent, a doua iubire a Sultanei. Personajul indică şi efortul de a ilustra identitatea franceză, în raport cu aceea algeriană. Balanţa între două identităţi. Lui Vincent i se face o grefă de rinichi – un rinichi care provine de la o tînără femeie algeriană. Vincent pleacă să descopere această ţară, care-i completează, cumva, identitatea. Aţi resimţit şi dumneavoastră acest balans între două identităţi?

Specialitatea mea e chiar aceea de medic urolog. Am asistat de multe ori la scena de după operaţia de grefă de rinichi: primul lucru, cînd se trezesc după anestezie, pacienţii cărora li s-a făcut o grefă de rinichi spun: „Domnule doctor, fac pipi“, simt urina trecînd prin sex, după care întreabă: „Al cui e rinichiul, domnule doctor?“. E şi cazul lui Vincent, eliberat de dializă, dar care se trezeşte brusc cu un corp străin în corpul său. Rinichiul aparţine unei tinere femei algeriene. Algeria nu-l interesase niciodată, însă acum e curios să vadă acea ţară – iar acolo va începe o poveste de dragoste cu Sultana. În ce mă priveşte, nu percep cele două identităţi ca pe două elemente opuse, aflate în balanţă. Am ambele naţionalităţi, pe care le simt drept constituente, nu opuse, ci intricate, ale identităţii mele.

Pe Internet, am găsit un frumos citat care vă aparţine şi care vă recomandă drept o excelentă navigatoare: „Pentru mine, marea, spaţiu al libertăţii, a înlocuit deşertul“. În roman, există fraze frumoase care descriu deşertul, mirosul lui la vreme de seară – lucruri care-şi pun amprenta asupra personalităţii Sultanei (climatul influenţează, probabil, personalitatea). Cum comentaţi acest citat?

Marea e un alt deşert, ea m-a învăţat să iubesc deşertul de care am fugit. Cînd navighez, am absolut aceleaşi senzaţii ca în deşert. Împreună cu bărbatul pe care îl iubeam, am petrecut 17 ani navigînd încontinuu, mai ales pe timpul verilor. Cunosc Mediterana ca pe buzunarul meu. N-am mai navigat de cînd sînt singură, dar acum am scrisul, care e o altă formă de a naviga. Navigam atunci pe o barcă cu pînze, de 12 metri. Îmi plăcea enorm să scriu pe mare, în barcă. Deşi culorile sînt diferite, senzaţia imensităţii din jur, a violenţei cu care se poate schimba vremea, a variaţiei luminii sînt aceleaşi.

La final, v-aş ruga să ne explicaţi semnificaţia termenului „koulchite“, care e în mod particular expresiv în carte. Sultana pune adesea un diagnostic de genul „koulchite“ – „aiguë“, „chronique“, „histérique“ etc. Despre ce e vorba? E mai ales o „boală“ feminină?

şRîdeţ. E un cuvînt pe care l-am inventat, sufixul „-ite“ indică, în medicină, o inflamaţie: bronşita e o inflamaţie a bronhiilor, apendicita – a apendicelui ş.a.m.d. Sînt oameni care se plîng de tot felul de dureri, care se simt rău în genere, în viaţa lor: îi dor capul, braţul, pieptul etc. În araba algeriană, „koulchi“ înseamnă „totul îmi face rău“. E, într-adevăr, mai ales o suferinţă feminină, care e legată de condiţia femeii în ţări ca Algeria.

Recomanda articolul prin: