OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În splendidul său volum de eseuri Despre clovni: Dictatorul şi artistul (Editura Tusquets, 2006), marele scriitor român al zilelor noastre, Norman Manea, dedica o parte importantă a cărţii figurii artistului obligat să reprezinte, pe scena de circ tragicomic a regimurilor totalitare, rolul bufonului, al paiaţei. S-ar putea spune că August Prostul frizează grotescul în încercarea sa de a se apăra de loviturile Tiranului, de lucrarea tenebroasă a regelui absolut, care „manipulează, ordonă şi disciplinează, pedepseşte şi răsplăteşte după sadicele norme ale Răului, Minciunii şi Urîtului“. O va spune într-o manieră asemănătoare în magnificul său roman Plicul negru: în această lume de valori pervertite la scară mare, specifică dictaturilor, „ai dreptul de a participa la Rău, dar nu de a lupta împotriva lui“. Tabieturile, vechile valori, fericirea continuă să existe doar ca replici, ca triste cópii şi imitaţii forţate, în interiorul unui fel de mascaradă generală, aşa cum reaminteşte cu ironie în antologia de povestiri Fericirea obligatorie (Tusquets, 2007).

 

 

Scriitorul premiat cu Nobel Heinrich Boll era printre primii care, la începutul anilor ’80, cînd Manea îşi începea exilul, a atras atenţia asupra acestui mare creator, unul dintre cei mai mari de pe scena europeană: „Norman Manea, mai mult decît orice alt scriitor contemporan, merită să fie cunoscut în întreaga lume“. La fel spunea şi un alt cîştigător al Premiului Nobel pentru Literatură, Imre Kertesz. Norman Manea (n. 1936), deportat pe cînd avea doar cinci ani împreună cu toată familia – evrei din Bucovina –, într-un lagăr de concentrare din Transnistria (Ucraina), acelaşi în care fusese deportat şi Paul Celan, era fatalmente destinat să cunoască, încă din primii ani ai vieţii şi pe propria piele, experienţa unei duble şi interşanjabile tiranii, cea nazistă şi cea comunistă a Cortinei de Fier. Atît autorul ungur, cît şi Manea, în operele lor, au abordat de multe ori, în paralel, cele două tiranii, cîteodată suprapunîndu-le cu permanente rezonanţe autobiografice.

Aşa cum ne aminteşte acest autor în Plicul negru, caustic ca de obicei, ele şi-au copiat şi şi-au împrumutat metodele: „Artist, conu’ Adolf? Deloc, deloc! Zero! Artist era popa Djugaşvili, nu pictorul Adolf. Georgianul a înţeles forţa ambiguităţii. Forţa ei nelimitată, nelimitată. Şi a stimulat omul să fie pe măsura ei. Să devină orice, orice. Fără limitare de rasă, sex, credinţă sau alte prostii“.

 

 

Aşa cum James Joyce a realizat, din exil, o parodie magistrală a orgolioasei, dar frustratei Irlande natale, aşa cum Musil a satirizat fără milă decadenţa şi imobilitatea agonică a Imperiului Habsburgilor sau cum Bulgakov şi Ilf şi Petrov (citaţi în Plicul negru) au făcut acelaşi lucru cu degenerarea cotidiană grosieră din sistemul sovietic, Manea a devenit treptat portretistul feroce şi implacabil al societăţii din ţara sa, România, în timpul dictaturii lui Ceauşescu.

Ca într-o piesă de teatru tenebroasă, în maniera lui Valle-Inclán, care se mişcă fără încetare între o realitate abolită şi un coşmar în care spectrele trecutului îşi fac mereu apariţia şi-şi lansează mesajele, incomodele lor „scrisori“ către ficţiunea unui prezent letargic, bazată pe supunere şi pe ambiguitatea discursurilor stereotipe, autorul ne prezintă nişte figuranţi care sînt ei înşişi un rezumat concentrat al regimului partidului unic şi al uniformităţii obligatorii: „Iată-i pe toţi: figuraţia pestriţă a marii farse. [...] marea armată mută a învinşilor, relicvele ultime ale normalităţii, sub trăsnetul destinului, incapabili să rămînă nepăsători, refuzînd sănătatea şi nepăsarea şi normalitatea“. O farsă sau o anchetă detectivistică, pe care, în Bucureştiul de la începutul anilor ’80, micul Paris de pe vremuri, pe ale cărui străzi se plimbă azi „oameni grăbiţi şi amnezici“, o pune la cale un intelectual, „un lunatic“ prin alegere şi evaziune, Tolea Voinov, al cărui tată, filozof de prestigiu şi „evreu rătăcitor“, care prezisese limpede „venirea barbarilor“, se sinucisese cu 40 de ani în urmă.

 

Tolea, profesor epurat politic, recepţioner apoi într-un hotel, primeşte un misterios plic negru, care s-ar putea să conţină adevărul despre acea dispariţie. Alături de Tolea, precum şi de Matei Gafton, ziaristul pensionat din „mediile oficiale“, care acum vrea să-şi răscumpere trecutul, sau alături de sinistrul psihiatru Marga, care împarte condamnări definitive şi-şi clasează pacienţii în funcţie de gradul lor de adaptare şi conformism, defilează Marele Teatru al Lumii, prezent în orice dictatură.