Marele poet al erei postbelice

Autor: Caius DOBRESCU | Categoria: | 4 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

De ce este atît de greu de înțeles și/sau acceptat că Mircea Ivănescu este cel mai mare poet român al epocii postbelice? Prezentul eseu nu-și propune altceva decît să răspundă la această întrebare. Și să omagieze un artist care, de o viață, a înfruntat cu (o discretă, însă impecabilă) demnitate îngustimea și inerția gustului public.

Într-o celebră carte în care își imaginează o lume plată, bidimensională, Edwin Abbott vorbește despre modul cum aceasta va fi traversată de un obiect tridimensional. Mai precis, despre modul în care ipoteticii locuitori ai unei asemenea lumi – să spunem, petele de grăsime de la suprafața unei farfurii cu supă, dacă ar fi dotate cu conștiință – ar putea percepe un asemenea obiect – să spunem, o lingură care intră în supă. Neavînd cum să perceapă tridimensionalitatea, ființele respective vor putea distinge doar un punct care apoi devine o linie. Aceasta se lățește, apoi se îngustează din nou. Nimic care să semene cu ideea noastră de lingură.

Imaginea este folosită, bunăoară, de Ioan Petru Culianu pentru a explica modul cum se naște conștiința istorică din interferența dintre puterea de înțelegere, situată la „suprafața“ experienței, și sisteme de idei care, în implicațiile lor logice, au o integralitate virtuală plasată într-o a treia dimensiune. Dar metafora lumii plate poate descrie foarte bine și interferența dintre orizontul de așteptare al unei anumite epoci și creația unui poet cu adevărat puternic și original. În acest fel, în orice caz, a traversat opera lui Mircea Ivănescu suprafața în care se plasau mentalitățile artistice ale epocii postbelice, chiar și în perioada de deschidere de la sfîrșitul anilor ’60. Contemporanii săi imediați erau lipsiți nu doar de o sensibilitate consonantă cu aceea a marelui poet, dar și de întregul aparat intelectual de care ar fi avut nevoie pentru a-i înțelege imaginea sau, mai bine zis, ipotezele despre existență.

Apariția acestei falii, care este încă într-un lent proces de colmatare, nu ține doar de catastrofa istorică. Deși distorsiunile produse în evoluția societății românești prin instaurarea comunismului nu pot fi scoase din ecuație, trebuie să ținem cont și de faptul că tradiția modernă a culturii noastre literare și intelectuale pregătea în prea mică măsură critica și publicul pentru întîlnirea cu o formă de viață artistică de o asemenea natură. Evaluînd datele și matrițele de interpretare de care dispuneau, cu minuscule excepții, limitate doar la un cerc de prieteni intimi, contemporanii poetului, nu trebuie să ne mire că acesta era perceput ca un veritabil alien. Adică parțial sau deformat. Ba chiar, așa cum se întîmplă adesea cu stranietatea radicală, cu tot ceea ce iese din tiparele și scenariile noastre cognitive, nu era perceput deloc.

Ioana Em. Petrescu a propus ideea extrem de provocatoare că poeții a căror operă o resimțim ca pe o mutație decisivă în istoria literaturii sînt aceia care reușesc să absoarbă în imaginarul lor un nou model despre lume. Altfel spus, cei în a căror creație sînt implicit reinterpretate (repuse) bazele înseși a ceea ce considerăm drept „realitate“. Demonstrația Ioanei Em. Petrescu se sprijină pe Eminescu și pe Ion Barbu, poeți de răscruce, în viziunea criticului, tocmai fiindcă exprimă, în momente istorice distincte, dar succesive, o aceeași mutație a viziunii generale despre lume dinspre condiția de structură înspre aceea de proces. De fapt, simultan cu transformarea reprezentării despre realitate, despre însăși natura fizică a realității, acești mari poeți exprimă și o transformare în planul înțelegerii procesului de cunoaștere – mai precis, evoluția de la metafora cognitivă a minții ca oglindă care reflectă realitatea la aceea a minții ca „lampă“ care aruncă lumină asupra unor aspecte parțiale ale lumii înconjurătoare și încearcă să construiască, treptat și ezitant, o coerență fragilă din datele experienței (metafora lămpii sugerînd, totodată, că mintea, mai degrabă decît să reflecte o ordine a, proiectează o ordine asupra naturii).

Îmbrățișînd teoria Ioanei Em. Petrescu, am putea, totuși, să ne întrebăm de ce simplul pionierat în materie de imaginar cognitiv ar trebui să-i ofere poeziei calitatea exemplarității estetice. Nu e foarte posibil ca, în pofida meritului istoric al deschizătorului de drumuri, cei ce vin după să reușească să exprime în forme mult mai elaborate și cu mult mai mult firesc noua „paradigmă“ sau „epistemă“? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să invocăm transformarea pe care Virgil Podoabă a adus-o acestei viziuni asupra relației dintre modelele mentale ale lumii și calitatea estetică și de reprezentativitate a creației poetice.

Sintetizînd spectaculos speculațiile legate de paradigmele cognitive cu fenomenologia, Virgil Podoabă a deplasat atenția de pe momentul imaginării lumii spre cel al asumării ei ca experiență trăită. Altfel spus, adevărata relevanță cognitivă a poeziei, puterea ei de a semnala răsturnările/rupturile din planul cel mai profund și mai general al gîndirii, nu țin de capacitatea de a împacheta simbolic-expresiv un nou model conceptul sau un nou instrument de cunoaștere. Relevanța cognitivă a poeziei stă în aceea că (re)prezintă, în implicațiile și consecințele sale existențiale cele mai adînci, procesul de transformare a reprezentărilor noastre despre lume. Cunoașterea nu este înțeleasă doar ca un proces de construcție imaginativă a lumii exterioare, ci devine una cu tensiunea, întotdeauna oscilatorie, a experienței interioare.

Din această perspectivă, nu ne putem imagina că un poet-explorator sesizează constituirea în științele tari a unui nou model al realității și instituie astfel o competiție pentru cartografierea expresivă a acestuia, competiție în care poate fi oricînd depășit din perspectiva adecvării formei lirice la conținutul conceptual. În viziunea lui Virgil Podoabă, poezia autentică, poezia de mare anvergură, nu se află într-o dependență birocratică față de științe și nu oglindește disciplinat (nici măcar involuntar-disciplinat) schimbările de strategie/traiectorie ale acestora. Adevărata relevanță cognitivă a poeziei stă în atingerea dintre dispunerea cognitivă și cea autoreflexivă a conștiinței, atingere care ne oferă deliberarea epistemologică sub forma revelației trăite personal. Or, o asemenea atingere este foarte rară și, prin aceasta, extrem de prețioasă. Atunci cînd se produce, această uniune a planurilor trebuie interpretată ca un eveniment cardinal. În sensul valorii sale de reper al spiritului. Nu vom avea, așadar, serii de poeți subsumabile unei școli epistemologice sau alteia, ci opere poetice care, prin vocația lor de a exprima semnificația general-existențială a proceselor cognitive, reprezintă ocazii istorice de-a dreptul providențiale. Asemenea momente trebuie rememorate și comemorate periodic, printr-un fel de luciditate celebrativă.

Probabil a devenit evident de pe acum că, în opinia mea, teoriile de mai sus ne pot ajuta să înțelegem caracterul rar și prețios al poeziei lui Mircea Ivănescu și ne pot da o idee despre condiția lui de poet de răscruce. Nu există, în întreaga tradiție a modernizării românești, prea mulți sceptici autentici, iar în măsura în care îi putem identifica, vom constata că ei țin de spațiul literaturii și al criticii literare, iar nu de acela al filozofiei ori al teoriei sociale și politice. Așa cum, de exemplu, nu avem vreun alt sceptic fin-de-siècle în afară de Caragiale, tot astfel, în ciclul postbelic al modernității intelectuale, va trebui să ne rezumăm, ca să ilustrăm această esențială tendință a spiritului, la un număr restrîns de autori, printre care Mircea Ivănescu ocupă un loc proeminent.

Mai mult decît atît, într-o perioadă în care poezia ilustra cu precădere înclinația patetică de a conferi realitate și concretețe abstracțiilor, de a crede mai degrabă în realitatea ideilor decît în aceea a percepțiilor și a lumii sensibile, Mircea Ivănescu a optat pentru cauza și demnitatea scepticismului consecvent. Complexitatea demersului său era aproape de neînțeles într-o lume dominată de idolatríi și idolátri. Pe de o parte, exista ideologia oficială a statului comunist, ancorată, formal, într-o viziune dialectică despre lume, dar care cultiva, de fapt, cu pasiune, metafizica statului și, mai tîrziu, a etniei. În opoziție față de aceasta exista, e adevărat, o altă cultură, dar care înțelegea să opună (de cele mai multe ori tacit) religiei politice oficiale fie religia locală propriu-zisă (pe diferite niveluri de raționalizare/stilizare și adeseori în simbioză cu mesianismul mioritic), fie cultul Culturii sau al Poeziei. Într-un asemenea mediu neprielnic, inexplicabil nu este faptul că un spirit cu adevărat liber precum Mircea Ivănescu nu a fost receptat așa cum merita, ci faptul însuși că el a putut să apară și să ajungă la o deplină dezvoltare intelectuală și artistică.

Încă de la debut, poetul nostru se plasează într-un univers al nuanțelor și al vibrațiilor, al estompării și al gradualității prin excelență. Un univers spectral nu în sensul gotic, tenebros al termenului, ci în acela în care vorbim despre un spectru al luminii, despre un continuum străbătut de simțul pentru infinitezimalul (ireductibil al) diferenței calitative. Cu un aparent firesc, cu un inexplicabil („monstrous“, ar spune Virgil Podoabă, insistînd pe sensul etimologic al termenului, care este cel de „revelator“), Mircea Ivănescu s-a plasat de la bun început într-un teritoriu filozofic în care axioma universalia sunt realia, împărtășită cu inconștientă solidaritate și de ideologia național-bolșevică și de spiritualismul diferitelor forme de „rezistență prin cultură“, pur și simplu nu funcționa. În universul ivănescian, gradualia sunt realia. Spre deosebire de formele de etos intelectual care se bazau, în moduri, e drept, diferite și chiar opuse, pe instinctul certitudinii, etosul cultivat de Mircea Ivănescu presupune acceptarea discret-curajoasă a condiției opuse, aceea a incertitudinii. A construi o coerență, o ordine (statistică, emergentă, diafană chiar, dar ordine), în condițiile incertitudinii sistematice, a reprezentat de la bun început esența esteticii ivănesciene. Or, o asemenea poziție nu putea fi înțeleasă, din perspectiva unei „lupte a giganților“ (cu formula lui Max Weber) între diferite forme de fundaționism, decît ca o strategie personală de evaziune fantasmatică.

Poezia lui Mircea Ivănescu a exprimat, de la început, o dispoziție rară a conștiinței. Nu aspirația transgresivă, care își alimentează din propria tensiune credința pozitivă în existența unui Dincolo. Ci o conștiință în evantai, (re)distributivă, deschisă, constituită ca o rețea flexibilă, vibrantă. O conștiință care, internalizînd incertitudinea, o transformă în experința indeterminării, adică a libertății. A libertății bazate pe discernămînt, a unei libertăți responsabile și explorative. Pentru scepticul consecvent, lumea nu e pur și simplu materială, imaginarul său nu este în primul rînd unul al elementelor. Lumea seamănă mai degrabă cu energia, iar intelectul este perfect conștient că elementele din care își construiește aproximările (finele aproximări ale) realității (orice ar fi sau ar însemna asta) sînt pur și simplu percepțiile sau în orice caz înregistrarea lor în memorie.

Un poet ca Mircea Ivănescu nu poate să fie resimțit de-la-sine ca reprezentativ într-o societate cu o puternică ereditate patriarhal-rurală, cu o dominantă conservator-ortodoxă complet neatinsă de valurile succesive de raționalizări ale creștinismului occidental, trecută prin politicile comuniste de mobilizare, masificare și birocratizare și încă foarte sănătos înrădăcinată într-o înțelegere de tip Blut und Boden a identității colective. Dar, pe de altă parte, a-i propune publicului, cu insistență, cu încăpățînare, reperul Mircea Ivănescu, a-i propune un exemplu de excelență care interiorizează în cel mai înalt grad universul mental al modernității sceptice înseamnă a contribui în mod efectiv la emanciparea societății în care trăim. Înseamnă, altfel spus, să ne facem o elementară datorie morală și intelectuală.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Mircea Ivănescu

Comentarii utilizatori

Unde?Refuznik - Vineri, 5 August 2011, 20:22

Domnule Caius Dobrescu, la inceputul opiniei dumitale ne anunti pompos ca vei demonstra la vale de ce regretatul Mircea Ivanescu este cel mai mare poet roman postbelic. Cred ca ma aflu in situatia petei de grasime pe linga care trece in mare viteza linguroiul si nu intelege nimic. Dar in afara de citeva consideratii generale puse la gramada, nu vad nici un argument care sa ma impiedice a crede ca promisiunea a ramas absolut neonorata, ridicola, penibila. Una e sa vrei, alta sa si poti. In cadrul paradigmei de perceptie subiectiva, oricine poate spune despre oricine ca este cel mai mare. Insasi tema e puerila. Chiar asa, prin absurdul dezordonat al demonstratiei dumitale, sa admitem ca MI este the best of the worst, vorba lui Leo Cohen: ei si?

pai...adelin a horvath - Duminica, 7 August 2011, 00:29

Pai da, este un foarte mare poet. Mai sint citiva, tot foarte mari, contemporani cu el cu fluturii si cu Dumnezeu, vorba aceea. Malancioiu, Caraion, Doinas, de pilda. Sa ne bucuram ca sint multi si sa plingem ca unul a plecat. De ce trebuie sa fie unul, unul anume, cel mai mare? Numai culturile care se cred mici fac asemenea ierahizari, cu piscuri, cu cel mai mare... Credeam ca sintem o cultura mai evoluata, constienta de multitudinea valorilor ei mari.

unde? aici -l.m. - Luni, 8 August 2011, 18:42

/Adevărata relevanță cognitivă a poeziei stă în atingerea dintre dispunerea cognitivă și cea autoreflexivă a conștiinței, atingere care ne oferă deliberarea epistemologică sub forma revelației trăite personal. Or, o asemenea atingere este foarte rară și, prin aceasta, extrem de prețioasă. Atunci cînd se produce, această uniune a planurilor trebuie interpretată ca un eveniment cardinal./,
/inexplicabil nu este faptul că un spirit cu adevărat liber precum Mircea Ivănescu nu a fost receptat așa cum merita, ci faptul însuși că el a putut să apară și să ajungă la o deplină dezvoltare intelectuală și artistică./, /o conștiință în evantai, (re)distributivă, deschisă, constituită ca o rețea flexibilă, vibrantă/.

Baha!Refuznik - Marti, 9 August 2011, 01:18

Cuvinte goale ce nu reusesc decit sa arate neputinta nechematilor. Mai puneti mina pe niste hirtoage de critica literara, chiar recenzii planuite prin lumea mare, vedeti, bunaoara, ce s-a scris despre poeti mai breji de aiurea si veniti cu un canon de apropieri, rezonante si analogii, dar nu ca unul e mare pentru ca tocmai a murit, iar pe Nichita ori Ivanescu (Cezar) ori Naum ori Teodorescu, pentru ca au murit de mult, sint mai mici in ochii nostri. Asta, cel mult, se numeste miopie funerara, nicidecum impartasanie critica. Vorba coanei Leanca: dovada! Adica se ia macar o poezie de amploare geniala si se depune la picioarele vulgului in disecare specifica, vizavi cu alte capodopere pe aceeasi masa, mai putin reusite. Oricum n-ar sta bietul Ivanescu nici cinci minute in fata altora, dar macar de amorul artei ar fi o idee.