OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Muzeul Taranului Roman.
LXXX. Marturii orale.
Anii ’80 si bucurestenii
Volum ingrijit de Ana Vinea si conceput de Serban Anghelescu, Ioana Hodoiu, Cosmin Manolache, Anca Manolescu, Vlad Manoliu, Irina Nicolau,
Ioana Popescu, Petre Popovat, Simina Radu-Bucurenci, Ana Vinea
Editura Paideia,
Colectia „Stiinte Sociale“,
Bucuresti, 2003, 376 p.


Perspectiva dezeroizata

Cu obisnuita intirziere istorica fata de alte tari foste socialiste, au inceput sa apara si la noi, in ultima vreme, carti despre cotidianul comunismului tirziu. Anii ’90 adusesera in special volume de studii si marturii despre universul concentrationar al Gulagului stalinist, despre liderii politici comunisti sau despre lumea intelectuala (in general eroizata). In prim-planul recuperarii memoriei totalitare se aflau anii ’50 si mitul purificator al rezistentei (fie in munti, fie „prin cultura“); fenomenul prezinta interesante analogii cu valul romanelor „obsedantului deceniu“, si ele obsedate de „marile teme“, de personalitati „exceptionale“, de „putere“, „adevar“, mitologii nationale s.a. Perspectiva dominanta din anii ’90 asupra comunismului era marcata de un maximalism solemn, de maniheism moral, de elitism eroic si, uneori, de un anticomunism „romanist“ &spiritualist. Nu intimplator, in prim-planul vietii publice din primul deceniu postcomunist s-au aflat destui membri ai intelighentiei anilor ’60-’70.

Aceasta „virsta eroica“, „romantica“, „maximalista“, „idealista“ si „moralizanta“, deja erodata, incepe sa apuna, cel putin ca interes public. Nu fara a fi lasat in urma contributii majore, indispensabile. Intram de-acum intr-o etapa „dezeroizata“, „minimalista“, „cotidiana“, „demitizata“ a studiilor postcomuniste (ceea ce nu presupune abandonarea radicalismului, ci asumare individuala, antene mult mai fine pentru realitatea sociala si o perspectiva „la firul ierbii“). Ea se afla deocamdata la inceput, iar analogiile cele mai vizibile sint cu literatura generatiei ’80.
Perspectiva „la firul ierbii“ vine si ca o reactie fata de cea elitista care, fascinata de exceptionalisme, rata viata concreta a oamenilor obisnuiti. Drama intelighentiei anticomuniste de dupa 1990 aceasta a fost: intorcind dispretuitor spatele societatii sau abordind-o „de sus“ la modul abstract-didactic, s-a trezit ca societatea ii raspunde cu indiferenta, marginalizind-o.

Aproape simultan cu si independent de volumul colectiv de istorii personale O lume disparuta, a aparut de curind o fascinanta, neconventionala „enciclopedie“ despre cotidianul deceniului noua: Marturii orale. Anii ’80 si bucurestenii. Desi pe coperta scrie „2003“, cartea a intrat in librarii anul acesta, putin inainte de Pasti. Proiectul fusese initiat de regretata Irina Nicolau (a fost sa fie si ultimul, din nefericire) si realizat de un colectiv de la Muzeul Taranului Roman. Oarecum in acelasi trend al recuperarii concretului de zi cu zi din perioada ceausista se inscriu volumele de istorii orale si „povestiri ale vietii“ realizate de Zoltan Rostas, Dan Lungu si Sorin Stoica, sau Dacia 1300. My Generation, cartea despre Epoca de Aur a antropologului suedez Tom Sandquist si a arhitectei Ana-Maria Zahariade. Exemplele tind sa se inmulteasca: la Iasi, profesorul Adrian Neculau coordoneaza un volum multidisciplinar colectiv – aflat deocamdata in lucru – despre viata cotidiana in comunism.

De ce toate acestea se intimpla atit de tirziu? Poate pentru ca abia acum avem suficienta distanta fata de acea epoca devenita deja istorie, iar pentru cei mai tineri – fictiune pura. Poate pentru ca, o data cu dezumflarea iluziilor maximaliste ale intelectualitatii civice din anii ’90, simtim nevoia sa intelegem cu adevarat cine am fost, pe ce lume am trait, ce s-a intimplat cu noi, confruntindu-ne cu o „realitate“ pe care multi s-au ferit sa o priveasca in fata, dar care acum se razbuna, indirect, in comportamentele autoritariste si paternalist-mafiotice ale actualei puteri. Poate de teama ca adolescentii de azi nu mai stiu nimic despre lumea care a fost (si care tinde sa se autoreproduca), iar multi maturi prefera sa faca uitat sau sa mistifice profitabil un trecut dubios. Radacinile (amare) ale lumii de azi se afla (si) acolo. In plus – cei nascuti dupa decretul de interzicere a avorturilor din 1966, „decreteii“, tinerii de „dupa blocuri“, dar si antieroii lui Monciu-Sudinski, toti cei care nu se regasesc in imaginile absolutizante, cliseizate induse de vulgata postcomunista, isi cer dreptul la reprezentare. Iar problema cu care ne confruntam azi la virf o constituie „mostenirea“ aparatului de stat ceausist.


A fost odata, in anii ’80...

Carte de pionierat in domeniu, Anii ’80... e o reconstructie in puzzle a unei lumi nu demult disparute, realizata cu mijloacele anchetei antropologice de istorie orala. O compozitie ludica pe sistem „dictionar“, un colaj de marturii privind experientele personale de viata ale bucurestenilor: un inventar al derizoriului, grotescului si absurdului cotidian, dar si un repertoriu al mijloacelor de cucerire a normalitatii zilnice, al eroziunii prin deriziune. Un hyper-text autenticist, format din esantioane semnificative, un experiment antropologic purtind amprenta Irinei Nicolau. Si o carte pe care nu o mai lasi din mina.

Spre deosebire de anii ’60 si de inca „destinsii“ ani ’70, anii ’80 au reprezentat o trauma colectiva majora: cercul anilor ’50, cu anihilarea elitelor „dusmanoase“, se inchide prin agresiunea continua, progresiva a sistemului asupra vietii private si asupra ambientului precomunist: o degenerare schizofrenica si obscena a proiectului „dezvoltarii“ esuat in subdezvoltare. Nu Bucurestiul fin de siècle XIX, nu Bucurestiul interbelic, ci un „Bucuresti de altadata“ lipsit de aura. Bucurestiul anilor ’80, capitala demolarilor, a constructiilor faraonice, a vietii culturale, politice, economice, administrative a epocii: un bantustan al uriteniei, subdezvoltarii si terorii psihologice.

Peste 250 de „intrari“ in subteranele (si in tomberoanele) memoriei individuale &colective, in intimitatea unui univers alterat, sclerozat, abrutizant; o harta de repere: 23 august, activitati scolare, aprovizionare, armata, antena parabolica, avort, bisnita, blugi, Ceausescu, Cenaclul Flacara, Cintarea Romaniei, C.A.R., cantina, defilare, demolare, casa de comenzi, Dacia, Lastun, Europa Libera, excursii in strainatate, export, fatada, filme, haz (de necaz), Kent, inlocuitori, invatamint politic, loisir, lozinca, lupta, masina de scris, munca patriotica, muzica, militie, meditatii, nostalgie, nota informativa, Plugusor, poezii patriotice, preturi, practica agricola, P.T.A.P., repartitie, restaurant, Securitate, Soimii Patriei, Steaua Bucuresti (campioana europeana din 1986), studentie, talcioc, teatru, televizor, totusi, troc, turnator, transcendentalii, vacanta la mare, vata, vecin, video, week-end, zvon etc., etc. 41 de „culegatori“ si 195 de „informatori“ au contribuit la realizarea acestui montaj. Uneori, „anchetatorii“ devin ei insisi „informatori“: este cazul celor 10 ingrijitori ai volumului.

Iar „informatorii“ (respondentii) au ocupatii si statute dintre cele mai diverse: studenti, pensionari, ingineri, economisti, functionari, profesori, muncitori, maistri, contabili, asistente medicale, femei de serviciu, casnice, bibliotecari, arhitecti, mai multi „vecini“ si anonimi, un fost lucrator al Securitatii Statului, un diplomat, un fost lucrator in comertul exterior s.a.m.d. Citeva nume culturale cunoscute: cuplul de actori Traian Stanescu-Ilinca Tomoroveanu, arhitecta Andreea Mihalache, regizorul Hanno Höffer, „catavencii“ Viorel Motoc si Ioan T. Morar, etnomuzicologul Speranta Radulescu, filozoful Ilie Rosianu, profesorul de literatura franceza Victor Dinu Vladulescu. Nu e un esantion reprezentativ dupa canoanele sociologice; „intrarile“ sint inegale ca pondere. La indicativul „intelectual“ – de pilda – exista doar citeva rinduri irelevante, iar la „armata“ sint relatate doar experientele studentelor obligate, pe atunci, sa efectueze serviciul militar. Dar volumul e reprezentativ ca totalitate: din paginile sale se recompune, in toata concretetea, un univers.

Unii dintre membrii colectivului de la MTR erau copii sau adolescenti in acea vreme. Prozatori in curs de lansare, doi dintre ei – Cosmin Manolache si Calin Torsan – contribuie si cu cite un autoportret de epoca: primul inregistreaza deriziunea ceausismului tirziu intr-o provincie „departe de Centru“ si de „bastanii“ lui: un meschin Mizil, ironizat, cindva, de I.L. Caragiale si Geo Bogza; celalalt isi evoca pasiunea infantila pentru tot ce tinea de fotbal si rememoreaza cu umor invazia suprarealista a produselor chinezesti. Desteptarea! (text ce deschide volumul) e „sunata“ de Ioana Popescu, legatara de facto a proiectului Irinei Nicolau. Urmeaza 8 Spre-texte semnate de Serban Anghelescu, Simina Bucurenci, Gabriela Cristea, Ioana Hodoiu, Cosmin Manolache, Anca Manolescu, Carmen Mihalache si Petre Popovat, care marturisesc implicarea personala in proiect.


Oameni supt vremi: cotidianul multilateral subdezvoltat

Nu lipseste din peisaj „nostalgia“, cu toate (pseudo)argumentele ei: iti puteai face concediul ieftin (chiar daca in conditii mizere si cu laturi pe post de mincare), iti puteai lua apartament si masina in rate convenabile (chiar daca ti se taiau mereu curentul, gazele si caldura, stateai la cozi la benzina pina innebuneai si circulai duminicile din doua-n doua saptamini), magazinele erau goale, dar frigiderele erau pline, televiziune nu era, dar oamenii aveau antene pentru bulgari, sirbi etc., unii aveau si video, se oprea curentul, dar pentru tineri era distractiv, te luau la practica agricola sau la spectacole omagiale, dar te distrai, toata lumea avea de lucru, dar furai si primeai leafa intreaga, te descurcai daca aveai relatii, cultura inalta insemna ceva, s-a demolat, dar s-a si construit enorm, pina si cozile erau bune, caci oamenii erau impreuna, se ajutau intre ei... Pe de alta parte, ponderea raului e zdrobitoare in autenticitatea lipsita de orice emfaza a relatarii faptelor. Paginile despre avorturi, despre aprovizionare, despre experienta terifianta a cozilor, despre furt, supraveghere s.a. dezvaluie o virtuozitate halucinanta in arta supravietuirii: ca sa nu inghete de frig in apartamente iarna, unii isi facusera cort in casa, oamenii furau din intreprinderi bucata cu bucata, uneori folosind catapulte improvizate, femeile avortau uzind de cele mai oribile metode, furtul escaladase cota 2000 a inventivitatii. Supravietuirea decenta si rezistenta la uniformizarea colectivizanta erau mici cuceriri impotriva socialismului, realizate cu pretul distorsionarii comportamentelor si al unor cheltuieli epuizante de energie.

Umilirea cotidiana, servitutea, militarizarea sociala, frica animalica, abrutizarea, reflexele de supraveghetori si asistati, suspiciunea, deresponsabilizarea, invidia generalizata, gregaritatea, trocul, turnatoria, escrocheria si mita ca reguli de baza la „scoala vietii“, mecanismele aberante de ascensiune sociala, toate au lasat urme; mentalitatea pe care au incurajat-o e una cinica, oportunista, evazionista, gregara, paranoid-mafiotica si obedient-paternalista; deloc intimplator, unii antreprenori occidentali din Romania nu mai lucreaza decit cu tineri sub 30 de ani, restul fiind considerati „irecuperabili“: diagnostic exagerat, dar care spune ceva. Senzatia de lectura e de psihodrama colectiva. Deriziunea generalizata, bancurile, inscriptiile de genul afisului de APROZAR „Avem varza“, sub care cineva a scris „O noua victorie asupra capitalismului“, compunerile pionieresti, comicul oligofren al parodiilor de folclor suburban care au alimentat si cultura hip-hop-ului autohton, filmele, spectacolele si muzicile, fotbalul, Poezia Muzicii Tinere, „Divertis“ si celelalte supape defulatorii (elemente de baza intr-o ancheta antropologica) nu umanizeaza decit in parte „banalitatea raului“.

Dincolo de exasperari si revolte, atitudinea dominanta care se desprinde din acest conglomerat de „marturii orale“ e cea a unor oameni sub vremi: a fost ingrozitor, dar a fost viata noastra, ne-am bucurat de ea cum am stiut, am fentat timpenia oficiala sau am facut abstractie de ea, ne-am amenajat propria nisa de normalitate cotidiana, ne-am distrat chiar in cele mai aberante situatii, am facut haz de necaz si am luat partea buna din toate relele, ne-am acomodat/integrat, am trait…
O intrare-cheie se intituleaza Totusi: prin vocea artistei plastice Ruxandra Grigorescu (fiica lui Radu Petrescu) sint evocate refugiile in zone de creativitate libera (expozitii, cenacluri, cinemateci), in nisele unui sistem toxic: „Oricum, e important ca toate lucrurile astea frumoase au existat, ca oricit s-au straduit comunistii, ne-a ajutat Dumnezeu, si n-am trait schimonositi pe un maidan“.

Mai presus de orice, autenticitatea umana a marturiilor recupereaza atmosfera unor lumi scufundate (cea antebelica, dar si cea comunista): un exemplu emotionant e confesiunea facuta etnologului Vlad Manoliu de pensionara Angela Cherchelegiu (83 de ani), desprinsa parca din romanul Dimineata pierduta al Gabrielei Adamesteanu: „Din cercul de cucoane din anii ’80 am mai ramas numai eu, maica-ta s-a dus, la fel Leana si Mary. Imi vine sa si rid acuma, cind imi aduc aminte cum ne adunam, ba la una, ba la alta, la cite un poker. De frig-frig, urit-urit. Dar omul trebuie sa se bucure de ceva, asa ca noi ne adunam o data pe saptamina la un joc de poker. Pe un raft aproape de masa statea pregatita o lampa cu gaz, pentru eventualitatea ca timpitii opreau curentul. Mai tii minte de cite ori ne-ai gasit jucind carti la lumina lampii de gaz? [...] Ma gindesc acuma ca trebuie sa fi aratat ca de pe alta lume cu hainele pe spate, luminate de lampa si jucind carti la 25 de bani miza. Eu puneam pe un ochi de aragaz deschis ghiveciul cel mare de lut (ca filodendronul inghetase-n ’83 si-mi ramasese ghiveciul) sa se dezghete aerul. Ne cam usturau ochii de la gazele de la aragaz, dar ce sa-i faci? Nu renuntam si saptamina de saptamina aveam ziua noastra de joc“.