OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am ales aceasta replica drept titlu nu din dorinta de a soca la rindu-mi, ci pentru ca Buffon ne-a invatat ca... stilul face personajul! Incriminatul limbaj „licentios“ al eroilor acestui film este chiar autocaracterizarea lor ca segment al societatii din care cu onor facem parte. Degradarea ne apartine si trebuie sa ne-o asumam recunoscind fara ipocrizie ca asa se vorbeste la furie sau pur si simplu dintr-un mimetism al pitorescului dictatorial. Mai mult, interogatia plesneste intr-o secventa cameo – o mini lectie de morala ad hoc, administrata – culmea ironiei – chiar de protagonistul inconsecvent partenerei de aventura inopinata pentru nerespectarea unei banale promisiuni, aceea de a pazi dubita, respectiv marfa! E acesta un bun exemplu pentru a demonstra constructia riguroasa a scenariului care, in mod intentionat, lasa impresia de flux vital surprins la intimplare. Felia de viata ii poate dezamagi doar pe spectatorii superficiali si pudibonzi care s-au grabit sa eticheteze filmul drept un fleac fara valoare. Ignorind cu desavirsire jocul secund al artei reflectarii intru avertisment. Ignorind cu ostentatie pina si succesul repurtat in strainatate, la Festivalul de la Cannes, unde s-a afirmat ca prestigiul sectiunii „Quinzaine des réalisateurs“ aflata in deruta a fost salvat „de debutul impresionant al tinarului roman Cristi Puiu“, bulversind pronosticurile, conform lui Fréderic Strauss de la popularul Télérama.

Acelasi cronicar si-a permis sa plaseze filmul in compania unor Kiarostami („care adesea stie sa gaseasca, in interiorul unor automobile, acest echilibru magic intre realitate si cinema“), Spielberg sau Doillon, „asocieri defel exagerate pentru acest nou venit care ar fi meritat sa fie inclus in competitie“. Vincent Ostia, de la hebdomadarul Les Inrockuptibles saluta in cunostinta de cauza aparitia acestui cineast: „Cvasi disparut de ani de zile, cinematograful romanesc, dupa resuscitarea produsa de revenirea lui Lucian Pintilie in tara, va ajunge poate sa existe din nou“. Dupa o analiza judicioasa, concluzia suna si mai flatant pentru ca atribuie filmului meritul de a reflecta o stare de fapt caracteristica tarilor estice subminate de mafia coruptiei. Uimitor de pertinenta perceptie a valorii deosebite a acestei povestiri care, sub infatisarea unei intrigi politiste minore, surprinde o hiba genetica a romanului, acutizata azi mai mult ca oricind: superficialitatea. Incapacitatea de a se tine de cuvint, de a respecta o intelegere. Chit ca – in cazul dat – este vorba de o afacere murdara. Si aici se afla ascuns hazul de necaz, ironia amara caci totul nu-i decit o gainarie! Lucru constientizat de tinerii eroi care au citeva minore tentative de renuntare doar cind sint la ananghie. Ei realizeaza de la inceput ca transportul de medicamente inseamna trafic de droguri, dar nu se formalizeaza pentru ca sint interesati de cistigul usor si rapid. In perspectiva punerii pe roate a unei afaceri personale: un butic mai ceva decit cel improvizat la fereastra locuintei parintesti. A deveni patron cu subalterni – iata ambitia de doi bani a romanului mediu, al carui orizont e dominat de statura impozanta a aceluiasi ins prosper si in pseudo-comunism si in pseudo-capitalism. Razvan Vasilescu stigmatizeaza acest prolific prototip detestabil cu un umor flegmatic deosebit de caustic. Insidios afabil, al sau Ivanov tine in mina toti asii, are solutii pentru orice: de la exterminarea gindacilor din baie pina la eliminarea „eleganta“ a rivalilor din jeep-ul rosu. Excelent este racordul prin care se confirma ca politistu-i frate cu delincventul! Nu degeaba „colaboratorii“ sai se afla „la datorie“ pe traseul Constanta – Bucuresti.

Un traseu de-a dreptul initiatic daca se tine cont ca regizorul co-scenarist Cristi Puiu (poate nu intimplator absolvent al L’Ècole Supérieure d’Art Visuel din Geneva!) si Razvan Radulescu, scenaristul prozator (cu studii superioare de limbi straine si muzica, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor), au plecat de la intentia de a ilustra ideea de compromis. Optind in mod categoric pentru genul economic atit de la moda si pe alte meridiane, din ratiuni financiare dar si estetice (vezi curentul Dogma ’95 cu adeptii declarati sau nu). A sterge granita dintre documentar si fictiune nu-i deloc usor si la aceasta performanta de necontestat un merit deosebit il are si operatorul debutant Silviu Stavila, care a restrins cadrul in mod salutar, eliminind din decupaj unele detalii superflue. Inducind astfel o senzatie de participare nemijlocita la actiune.

Planul doi nu este neglijat, ci inteligent speculat pentru a da relief atit intimplarilor, cit si protagonistilor. Spun protagonisti fiindca – printr-o extraordinara distributie – nici un personaj nu merita a fi taxat doar secundar. Indiferent ca-i vorba de Doru Ana, masivul businessman de pe Agricultori 16, inconjurat de acoliti fel de fel; de Jana Gorea, bunica semiblegica, dar cu un zimbet de simpatie pentru tinerii ce trec pragul bucatariei. Spatiu minuscul unde, intre aragaz si tejghea, graviteaza Luminita Gheorghiu, grijulie in toate cu o disperanta rutina dictata de epuizarea fizica si nimicnicia psihica a mamei-gospodina convertita-n comersanta ambitioasa. Spre deosebire de Constantin Draganescu – sotul indolent si bun doar de gura si referinte flatante despre boss-ul care le face cinstea de a le corupe fiul. Botezat tipic pentru spatiul pontic, Ovidiu-Alexandru Papadopol e un adolescent intirziat cu reflexe incete, dar cu planuri marete pentru o prosperitate relativa. Pe care si-o doreste impartita nu neaparat egal cu amicul-partener caruia (ca un veritabil si etern Mitica al mileniului trei!) nu-i poate refuza nimic. Nici obiceiul de a se ciondani prieteneste, nci pe cel de a impartasi orice experienta, inclusiv calatoria „de afaceri“ care trebuia sa fie neaparat solitara. Nici macar in inspiratul final ex abrupto, junele eliminat din ecuatie nu da semne ca ar intelege cauza abandonarii sale: renuntarea la serviciile lui datorita faptului ca nu a respectat conventia, conditiile de conlucrare. Pentru urmatoarea tranzactie ii va fi preferat Vali-Dragos Bucur, adolescentul hahalera (in care insa si mama are mai multa incredere: lui ii incredinteaza banii pentru aprovizionare!), dar si jovial indragostit. El nu se poate desparti de proaspata sa „logodnica de Medgidia“ – Ioana Flora, superficiala cu gratie de tembela care isi va atrage lectia de morala, interogata retoric despre ce are-n cap!

Despre complexitatea simplitatii exponentiale (termenul, oricit de pretios, nu-l pot evita!) a acestui film multe ar mai fi de adaugat. Incepind cu firescul formidabil al scriiturii – in pagina si pe ecran, unde insignifiantele peripetii si vocabularul inocent-trivial au devenit marca stilistica specifica „baietilor de cartier“ (dar nu numai lor!). Si revenind la dilatatul moment de virtuozitate absoluta care este tensionata urmarire pe sosea. Cind – culmea – personajele se iau cu vorba, iar tu – spectatorul – ingheti de spaima la fiecare curba, la fiecare tufis care-i poate ascunde pe agresori.
In memoria criticului roman, declicul asociativ indica un reper autohton: scurt-metrajul de debut al unui maestru, Dan Pita, o miniaturala parabola ce anticipa o viziune consecventa si existential si estetic: intrecerea aparent stupida dintre un sofer de camion si un biciclist, victima a propriei inconstiente. Daca in La vie en rose „pedeapsa“ o executa soarta, in Marfa si banii actioneaza organele de ordine, asa-zisa „mina a legii“...
Cred ca n-am gresit cind mi-am permis sa includ acest film intr-un program al Cinematecii Romane stagiunea 2000-20001 intitulat „Avanpremiere si filme de cult“.