OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„8: Nu se accepta filmele de gen“
(Dogma ’95)
– Am auzit recent o chestie nemaipomenita in legatura cu Marfa si banii: i s-a reprosat, de nu stiu ce ziarista de doi lei, ca prea si-a facut reclama cu prezenta la Cannes! Cu alte cuvinte, daca un film romanesc iese – cind iese... –, daca in plus are sansa de a fi aratat la cel mai mare festival de film din lume si daca – lucru de neiertat! – mai are parte si de cronici bune (cum a avut filmul lui Cristi Puiu in Les Inrockuptibles si Télérama), trebuie neaparat ca regizorul – ca sa fie „de gasca“ – sa-si bage capul in pamint si sa nu zica nici pis... Tot ceea ce e normal si la mintea cocosului in alte parti – adica, sa-ti faci reclama cu prezenta intr-un festival, oricit de mic... darmite cu Cannes-ul! –, la noi e suspect!!
– Nu inteleg de ce te mai miri... presa noastra oricum e plina de paradoxuri. Stii foarte bine ca pentru o buna parte a ei, festivalul de la Cannes e o chestie minora care nu intereseaza pe nimeni. (Ar trebui sa pun pe undeva niste ghilimele, pentru ca perla apartine cuiva care lucreaza chiar la un cotidian.)

Se poate cadea, la fel de usor, in extrema cealalta, la fel de enervanta – si aici, scuze pentru filmul lui Puiu, care pica pe nedrept intre ciocan si nicovala: daca un film romanesc pleaca la Cannes, dintr-o data devenim preocupati de un festival pe care incepem sa-l numim „cel mai“ si „cel mai“ – tocmai pentru a ne pune mai bine pe noi in fason. Repet insa: e o chestiune de principiu, care n-are nici o legatura cu Marfa si banii. Intimplator, a fost chiar filmul care a salvat onoarea sectiunii „Chenzina regizorilor“ in care a fost prezentat; si n-o spun numai eu, ci si ex-cronicarul Cahiers-urilor, Frédéric Strauss, intr-un numar din Télérama. Ce ma mira pe mine e faptul ca in ciuda acestei reclame – eu cred ca n-a fost nici pe departe atit de agresiva pe cit ar fi trebuit – filmul n-a prins la noi. Iar asta mi se pare cu adevarat grav si, cum spuneai, suspect. Grav – pentru ca un film despre care s-a tot scris ca aduce un suflu proaspat intr-o cinematografie terminala nu a interesat interminabilul sir de intelectuali – chipurile, informati – de la noi. (Caci de la publicul de rind nu poti emite mari pretentii cita vreme: 1. n-a existat nici cea mai decenta farima de publicitate si 2. filmul n-are nici pe departe distributia unei suse demne de Sala Palatului.) Si suspect – pentru ca felul in care a fost aruncat pe piata de catre Romaniafilm seamana mai degraba cu un „hai sa ne spalam pe miini ca prea ne-a dat bataie de cap filmul asta.“ Si vorbim aici despre un film care, daca n-ar fi fost Cannes-ul, ar fi stat probabil bine-mersi la racoare, la discretia politicii (?) de distributie a institutiei amintite care-l catalogase, in pudibonderia-i manifesta, mult prea vulgar...

– Chestia cu vulgaritatea, pe mine ma lasa masca! De parca cei care se pling de ea ar vorbi ca-n romanele lui Henry James... De parca nu asta e limbajul cotidian, pe strazi, in baruri &tramvaie... De parca nu ar exista o vulgaritate mult mai periculoasa, pentru ca insidioasa – cea care vine pe „filiera“, sa zicem, „intelectuala“, bine impachetata in discursuri sforaitoare si profund ipocrite despre... „vulgaritate“... Oamenii aia sint vulgari in singe – chit ca au un limbaj „elevat“; exista o vulgaritate atit de casapitoare, in discursurile unor politicieni, dar si „lideri de opinie“ din mass-media, incit ce se-aude pe strada e floare la ureche. E o problema foarte dezbatuta, inclusiv in Vest (acolo se vorbeste mai mult de „violenta“, dar e acelasi lucru: adica, tu – pentru ca vorbesti urit, „porcos“ –, ma agresezi pe mine, care sint o mimoza...). E vechea aporie: Filmul reflecta realitatea; bun, daca o reflecta – reflecta si limbajul acelei realitati... Iar cind filmul iese pe piata, ce faci? Il cotezi Nerecomandat sub 18 ani... E o solutie, dar chestia asta nu pacaleste pe nimeni – plus ca, asa cum spuneam, pe strazi auzi chestii si mai tari ca-n film.
– M-as bucura daca filmul s-ar vinde, in cele din urma, in Vest: sint convins ca acolo ar prinde. La Cannes, de pilda, in doar patru proiectii s-au strins de doua ori mai multi decit intr-o saptamina de difuzare in foc continuu la Scala...

Dar hai sa vorbim mai bine despre film!
– Sint citeva lucruri intr-adevar foarte bune in „marfa“ (care n-a adus bani...) a lui Puiu: suspansul, de pilda; apoi felul in care e „construita“ revelatia – care tine tot de suspans, dar si de o foarte eficienta constructie narativa, in care ai senzatia ca „nu se intimpla nimic“ (dialoguri, 25 minute de urmariri – si pe urma pauza) si-apoi, dintr-o data, iti dai seama cit de groasa e chestia... Finalul e poate cel mai bun final de film romanesc de la Reconstituirea incoace – o data pentru ca „o lasa-ncurcata“, exact asa ca-n viata, si pe urma pentru ca tensiunea morala pe care o declanseaza te urmareste mult timp dupa aia. E o poveste care nu-ti da lectii, dar din care inveti fara sa-ti dai seama ca inveti... Nu stiu daca e un „road-movie initiatic“, cum am auzit ca l-a descris Puiu, mi se pare ca treaba asta cu initierea e cam fumata, adica: bun, atunci orice road-movie e initiatic – pentru ca asa vor muschii lui, pentru ca nu se poate altfel... ma rog.

– Se poate si altfel: Duelul pe autostrada al lui Spielberg – pe care nu poti sa nu-l invoci si in cazul filmului de fata – n-avea prea mult de-a face cu initierea personajului. Era un stralucit exercitiu de constructie a suspansului care te tinea in scaun de la inceput pina la sfirsit. Initierea era, poate, doar a spectatorului, care parcurgea in tromba toate acele praguri de percepere a propriilor angoase.
– Sint de acord ca si aici exista praguri, foarte clare, pe care le trec cele 3 personaje – dar eu vad chestia asta mai mult ca un bun decupaj al story-ului, ca „liant“ al personajelor etc. Si aici as avea o mica nemultumire – nu, de ce mica: una mare, pentru ca se refera la o anumita mentalitate... macho!

Personajul feminin, jucat perfect de Ioana Flora altminteri, este „de umplutura“. Filmul e de fapt un „buddy movie“ in care a fost aruncata, pentru „culoare“, o fatuca. Las’ ca-mi dau seama de ce a fost „aruncata“ (e un amestec de Juliette Lewis &Jean Seberg trecute prin Tricodava), dar pur si simplu nu are ce face in film – nu intimplator, singurul conflict pe care il declanseaza porneste de la un fleac: de la o inghetata. Nu zic, ca altii, ca ar fi trebuit sa „se-ntimple ceva“ intre ea si celalalt – ar fi fost banal: road-movie cu triunghi amoros... –, dar problema e ca nu se-ntimpla nimic nici intre ea si prietenul ei! Nu exista nici o tensiune sexuala intre ei – ceea ce mi se pare neverosimil... Adica: cu morala, filmul sta bine; cu dialogurile, nu mai zic, brici (chestia cu drumurile &bitumul e Tarantino pur!); cu interpretarile – la fel (daca vrem sa cautam neaparat analogii, Dragos Bucur e un fel de Belmondo – Belmondo din À bout de souffle, fireste); unde NU sta bine e la partea cu sexul. E ciudat de frigid... Bun, am inteles ca totul trece in limbaj, in injuratura, iar dupa aia in tandrete (momentele post-inghetata, in duba, sint foarte dulci...), dar intre ele nu e nimic. Nu-mi dau seama daca e-o chestie de generatie (gen: ne „inervam“ prin bancuri, o punem si p-orma stam ca broastele la vivisectie... poate ni se mai pune un banc... bla-bla-bla, blazare is the name of the game?), dar adevarul e ca o oaresce chimie erotica ar fi dat filmului mai mult firesc; zic – nu stiu, poate ma insel?

– Eu inclin sa cred ca e, asa cum presupui, o chestie de generatie. Poate ca filmului ii lipseste o tensiune erotica intre personajele jucate de Dragos Bucur si Ioana Flora, dar ce vrei: asta-i filozofia de cartier (una mai blinda insa, nu foarte hip-hop-ista) care spune ca tipa trebuie sa stea cuminte intr-un colt – sau, in cazul filmului, pe bancheta din spate – atunci cind tipul ei se intilneste cu un alt tip ca sa puna tara la cale. Si mai spune ceva filozofia asta timpita: ca faci orice ca sa nu lasi urme de tensiune erotica de teama celuilalt tip care te-ar lua imediat la misto (in genul: „ba, da’ ce te mai are sub papuc... Fii si tu mai barbat... etc...“).

– Cred ca ai dreptate. Exista in film o scena de un haz urias – aceea a predarii gentii, in Bucuresti, pe „str. Agricultori“... Totul e perfect acolo – tempoul, mutrele... –, dar faza cu mobilul, pe care mafiotul i-l tine la ureche pustiului jucat de Alex. Papadopol, e geniala: e ca si cum l-ar considera o femela care n-a mai vazut in viata ei un mobil &nu stie cum sa-l foloseasca, si chiar daca a vazut &stie, oricum bruta nu are incredere sa i-l dea in mina. E un mic „detaliu“ care spune volume despre Romania actuala, din multe pdv!
– La bile albe, eu as mai adauga citeva momente puternice: acel portret de familie de la inceput, surprins in inghesuiala bucatariei; socul bitei-care-sparge-geamul-de-la-masina (stiai ca au filmat trei duble? As fi putut jura ca bugetul nu le va permite decit un geam spart); si finalul (m-a amuzat chiar ca cineva a putut crede ca cei din jeep-ul rosu ar fi putut avea un accident! In plin cimp...).

– Iar eu ma-ntreb daca filmul nu ar fi avut de cistigat cerind (si obtinind; sau nu – vezi „punctul 8 de la Copenhaga“ din motto!) un „certificat Dogma ’95“, cum au primit n-spe filme – unele nule de-a dreptul –, care isi vira patalamaua „D-95“ in pre-generic si automat se vorbeste despre ele. Nu stiu, poate ca e de admirat curajul lui Puiu de a o lua pe o cale care sa n-aiba nici in clin cu „establishment-ul“ nostru de cacat, nici in mineca cu gagul anti-establishment al jupinului Von Trier... dar poate ca trebuia sa se gindeasca putin si la partea de marketing. Acuma, noua ne-a placut, frantujilor, culmea, le-a placut si lor... insa vorba lui Andrei Gorzo, dupa avanpremiera de la Cinemateca: la noi, nu prea are public! Si asta nu pentru ca filmul ar fi „abscons“, cum se-ntimpla la case mai tari din parcari mai mari, ci pentru ca – paradoxal – publicul lui tinta il snobeaza... Eu am scris in Libertatea ca e „cel mai bun film romanesc din ultimii 5 ani“, dar puteam sa pun inca 10-20 ani acolo, ca tot li se rupe unora (multi...). Pentru ca e atit de „zdruncinat“, si spectatorul nostru nu e obisnuit cu camera in miscare, a fost taxat de „prost“ – am auzit-o cu urechile mele; iar persoana nu era cine-analfabeta, ci doar neadusa la zi cu studiile, sa zicem... Aici e paradoxul: ca substanta e proaspata, actorii sint proaspeti, replicile etc. sint proaspete – dar publicul nu vrea si o forma proaspata; el vrea story ca la Hollywood... sau, Doamne fereste!, ca la UNATC. Ma rog, sa nu generalizez – nu toti; dar majoritatea...

– Vezi si esecul partial, la noi, al lui Blair Witch Project: forma e proaspata, slava Domnului, dar si zdruncinatura aparatului de filmat... (De fapt, se putea ca dezabuzatul si mult-prea-versatul nostru public sa nu ignore un film care a mers extraordinar de bine in lume?) Tot o forma de snobare e si asta. Si de limitare: dupa ce au mincat o data caviar (Tarkovski, Kieslowski, Wong Kar-wai...), unii nu se mai uita nici la icrele de stiuca.
Cit despre Dogma ’95: presa/publicul nostru abia reactioneaza la Cannes, vrei sa-i destabilizezi complet fluturindu-le un straif pe care scrie „Dogma #n“?...