OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„A înţelege fiinţa înseamnă a o privi ca devenire întru fiinţă.“ Cu această notaţie a lui Constantin Noica se deschide albumul Marin Gherasim, publicat de Institutul Cultural Român în 2007, în condiţii grafice excelente. De fapt, „devenirea“ este o constantă a operei lui Marin Gherasim, în sensul în care temele care i s-au revelat la tinereţe au fost explorate, adîncite şi exprimate pînă astăzi. Pictorul obişnuieşte să spună că, pentru sine, mai importantă este sondarea propriei existenţe decît reinventarea identităţii: „Mereu am pus pictura mea în legătură cu viaţa mea, cu devenirea şs.m.ţ ei“. Într-o notă de jurnal din decembrie 2005, Marin Gherasim mărturiseşte: „Imaginile mele din ultimii 30 de ani sînt «borne» ale unui Drum de edificare, de înălţare, o încercare de pătrundere a acestui mare mister care ne înconjoară, de apropiere de Cel ce S-a jertfit pe sine pentru salvarea noastră, pentru mîntuirea noastră. Pe această cale sper ca pictura mea să fie o mărturie a unei deveniri, a aspiraţiei spre a deveni un om îmbunătăţit“.

 

Că universul se deplasează mereu spre roşu se poate observa şi din pictura lui Marin Gherasim – de la roşul „violent“ al perioadei sale expresioniste la cel de sînge închegat din seria Absidelor, Coifurilor, Scuturilor, Armurilor, Pomelnicelor. Pictorul a devenit un apărător al misterului şi un mărturisitor al ordinii, odată cu experienţa mutilatoare pe care a traversat-o împreună cu oraşul, odată cu demolarea bisericilor în perioada comunistă. Drumul său ar putea părea că a suferit o deturnare – de la spaţiul urban la cel al cetăţilor cereşti, al celui subîntins de Cupolă. Ar fi, însă, o falsă impresie, o superficialitate. Pentru că, după cum remarca scriitorul Gheorghe Crăciun, „memoria, istoria, ordinea, geometria construcţiei sînt valori perene, mărci distinctive ale omenescului. Cine nu le uită şi crede în virtuţile lor modelatoare transformă pictura într-un act solemn, cu o semnificaţie cvasipontificală. În plin program de arhitectură comunistă, masificantă şi depersonalizatoare, în viziunea lui Marin Gherasim, oraşul e un mediu spiritual, un spaţiu inteligibil, rezultat din simetria şi unitatea părţilor. El este şi o incintă de forme şi semne originare (porţi, drumuri, abside, cupole, tronuri), cu rol de matrice arhitecturală şi educativă, un loc de reculegere, oricît de paradoxal ar suna asta“. Criticul de artă Magda Cârneci subliniază că direcţia postbizantină în care se înscriu lucrările din cea de a doua parte a creaţiei lui Marin Gherasim „e un fel de soluţie estetică concepută după un model mental funciarmente spiritual, de sorginte ortodoxă, care încearcă să «reziste» în interiorul modelului generalizat de creativitate sincretică, inflaţionară, golită de transcendenţă astăzi“. Iar pentru Adrian Guţă, „Marin Gherasim, fie că evocă, în planul tabloului, simplitatea şi armonia unor elemente arhitectonice ortodoxe, fie că atacă tema ce-i este tot atît de proprie, a «zapisului», el este pictorul care îşi decantează neîncetat expresia, întru puritate“.