OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Citind titlul, veti spune cu siguranta ca el contine o impietate, si intr-o buna masura inclin sa va dau dreptate: dl Marino nu a cultivat virtuti sportive exemplare, nu s-a dus la stadion ca microbist invederat si nu se bloca impatimit in fata televizorului, atunci cind erau meciuri. Asocierea din titlu poate parea, asadar, fortata, ceea ce intr-o anumita masura si este; in consecinta, nu-mi ramine decit sa va explic de ce am apelat la ea, facind abstractie de teama de a fi acuzat de impolitete. Atit viata lui Adrian Marino, cit si patania extrasportiva foarte recenta despre care am sa va povestesc au o legatura bine definita cu Clujul, cealalta relatie fiind aceea ca ambele pot fi ridicate la rang de simbol, menit sa lumineze intrucitva profilul launtric al unui oras care fusese odinioara o capitala stilata a Transilvaniei, si care nu mai este azi decit unul dintre centrele inertiale ale regiunii, intirziat in dezvoltare de ruralismul itinerant al majoritatii locuitorilor sai, de nationalism si maghiarofobie.

Cu un primar portocaliu navetist, aflat mai mult la Bucuresti decit acolo de unde isi ridica salariul, Clujul e un oras in deriva controlata, avind un coeficient de crestere economica mult sub nivelul altor orase orgolioase din zona, cum sint Sibiul, Oradea sau Bistrita. Traind mai mult in trecut decit in prezent, Clujul dezveleste febril statui, busturi, monumente si placi comemorative, sau decoperteaza gropi arheologice, in loc sa deschida firme profitabile pentru locuitorii sai, care nu mai au unde sa munceasca, fiindca unele dintre intreprinderile de traditie ale urbei – Clujana e cazul cel mai cunoscut – au fost devalizate dupa Revolutie. Intelectualitatea civica a orasului e in mare parte adormita, investitorii din afara vin cu prudenta la Cluj, si cei care vin pleaca imediat, tematori sa nu cada in capcana intereselor locale obscure. Halucinogenul dominant al orasului continua sa fie autohtonismul, in ciuda micilor schimbari de la Primarie: se mai revopsesc bancile din parcuri – dar nimeni nu se atinge de cele „simbolice“, tricolore, din centru –, se mai dau jos stegulete – dar nu si catargele urite, grosiere, care flancheaza statuia Regelui Matei, adica se lucreaza prudent, cu jumatati tactice de masura, fiindca nu se stie ce va aduce, sub aspect electoral, anul de gratie 2008, cind puterea si-ar putea schimba din nou culoarea la Cluj, pentru a se marca un contrapunct regional grotesc la anexarea Romaniei de catre Uniunea Europeana.

- Pe meleagurile noastre literare, ura cea mai neagra o stirnesc artistii loviturilor pe la spate
Evenimentul extracultural pe care tot amin sa vi-l povestesc s-a petrecut in ziua de 9 aprilie a.c., in preajma stadionului municipal, unde un grup de suporteri suparati nevoie-mare – „U“ Cluj tocmai fusese invinsa acasa, de catre UTA, cu 3-1 – a batut mar sapte fotbalisti de la CFR Ecomax, care se aflau din nenorocire in zona. Dupa cum relateaza martorii oculari, citati de presa, sirbul Sead Bruncevici a fost calcat in picioare si i s-a dizlocat mandibula, in vreme ce atacantul Adrian Anca a fost atacat brutal cu o ranga, incercarea de a se apara soldindu-se cu rani persistente la bratul sting. Unul dintre huligani – doar unul! – a fost identificat pina in momentul scrierii acestor rinduri, desi la altercatie au asistat citeva zeci de persoane, care ar fi dat cu usurinta informatii daca ar fi fost intrebati.
Pentru a intelege psihologia profunda a acestui atac in plina zi, intr-un loc public foarte populat, unde si organele de ordine ar fi trebuit sa se afle – teoretic, cel putin – in numar destul de mare, trebuie sa ne intoarcem la Adrian Marino si la sutele de sicane de care a avut el parte de-a lungul prestigioasei sale vieti. Marginalizarea sa academica e deja notorie si flagranta; atmosfera ostila, inveninata, intretinuta in jurul persoanei sale – de asemenea.

A fost, pe nedrept (fiindca era un om superior), tinta unei uri atit de pastoase, ca putini se pot „lauda“ cu una mai densa. Devenise, pentru multi, o obsesie negativa, diferentiatoare, intretinuta arbitrar, pina in momentul mortii, intr-un climat de febrila complicitate comunitara: a fost lovit mereu, disproportionat, cu naduf si incrincenare, mai puternic si mai sofisticat decit putea lovi el, care nu dispunea de vreo putere institutionala in spate, pe care s-o poata intoarce impotriva dusmanilor sai. Sa fi fost singuratatea, idiosincraziile, pana citeodata sloboda si inflexibilitatea umana severa suficiente pentru a stirni un atit de tumultuos val de ura printre confrati? Putin probabil. Pe meleagurile noastre literare, ura cea mai neagra o stirnesc artistii loviturilor pe la spate; duplicitarii zimbitori, care te lauda pe fata onctuos si te sapa pe la spate cu osirdie, subminindu-te cu un cinism decomplexat, „european“, demn de o cauza mai buna. Marino n-a fost asa, in primul rind structural, din convingere, si-n al doilea rind circumstantial, fiindca dispretul lui – chiar daca s-a exercitat – era lipsit de prelungiri institutionale, cu efect funest empiric: nu putea distruge „scaune“, pentru simpul motiv ca avea si el doar unul singur, cel pe care statea acasa, in fata bibliotecii.

- Decenii de-a rindul, sistemul cultural romanesc s-a hranit din energia minimalista a competitiei pierdute cu Occidentul
Lasind, asadar, motivele circumstantiale deoparte, ajungem la concluzia ca ura de care a fost inconjurat s-a datorat in mod exclusiv atipicitatii, superioritatii sale umane si intelectuale: pozitiei „enervante“ pe care o avea la marginea sistemului, invitindu-l pe acesta sa se reflecte intr-o oglinda obiectiva, nedeformatoare. Decenii de-a rindul, sistemul cultural romanesc – din care literatura facea in mod indivizibil parte – s-a hranit din energia minimalista a competitiei pierdute cu Occidentul. Literatii nostri – se spunea cu usurare – sint precar cunoscuti in afara granitelor tarii, fiindca nu pot publica in Occident, asa cum fac semenii lor din Ungaria, Polonia sau Iugoslavia, tari cu sisteme de promovare intelectuala mult mai deschise si pragmatice. Scriitorii nostri, se spunea – lamentatia aceasta devenise o ideologie – sint constrinsi la un destin eminamente autohton din cauza atrocitatii sistemului politic si a controlului cultural care le ingradeste viata la tot pasul. In mai putin de trei decenii, ideile de acest fel si cele asemanatoare lor au conturat o ideologie a confortului comunitar minimalist si o etica a prudentei, in climatul carora multi au prosperat bine si foarte bine, ceea ce explica si absenta relevanta a literaturii de sertar din momentul Revolutiei din decembrie 1989.

Scriitorii romani de marca au trait, in marea lor majoritate, in complicitate cu Sistemul si nu impotriva lui, indiciul cel mai clar al acestei convietuiri vinovate reprezentindu-l gradul scazut de risc social printre literati: putini au indraznit – ca Dorin Tudoran, de pilda – sa traiasca in afara Sistemului, pentru a experimenta o libertate radicala, totala, pe care inregimentarea profesionala si institutionala o relativiza. „Vina“ lui Adrian Marino, pentru care el a platit cu amaraciune, s-a concentrat in atipicitate: in curajul de a fi altfel decit media. Prezenta unui asemenea om – chiar si la marginea neangajanta a Sistemului – exaspereaza, trezeste ura, stirneste aversiune, fiindca in oglinda pe care el o tine se observa toate fisurile pe care ceilalti incearca grijuliu sa le ascunda. Marino a demonstrat – fara sa fi beneficiat de protectia sau de puterea financiara a vreunei institutii – ca mitul potrivit caruia scriitorul roman nu poate publica in Occident este inconsistent: se putea publica, pe risc propriu, cu conditia elaborarii unor carti nefoiletonistice, aduse la zi cu bibliografia, gindite si redactate universalist, potrivit cutumelor editoriale occidentale.

- Marino contraria miturile de confort comunitar ale culturii noastre
Marino a deconstruit de unul singur, prin superioritatea prestatiei sale intelectuale, numeroase ideologii inertiale comode ale culturii romane: a circulat de la un congres la altul, „invitat“ fiind doar de catre propriul sau prestigiu; a editat o revista de certa audienta internationala chiar aici, in Romania, adica acolo unde altii spuneau ca „nu se poate“, si, in cele din urma, a scris citeva carti sintetice de mare calibru, nefoiletonistice, la un nivel de relevanta bibliografica internationala, pe care multe dintre vedetele culturii noastre universitare sau foiletonistice nu il puteau atinge.

Prin tot ceea ce intreprindea, Marino contraria miturile de confort comunitar ale culturii noastre: simpla lui prezenta, unica, izolata, denunta cutume, iluzii, submina autoritati – uneori chiar si pe cele ale statului. Plasa urii care s-a strins in jurul lui a exprimat in principal resentimentul invinsilor din competitia cu cel care izbindise. Decit oglinda care iti arata fisurile, mai neplacuta e doar continua sa prezenta: e de la sine inteles ca vrei s-o faci farime, cioburi, bucatele, pentru a-ti regasi iluziile de confort si linistea.
Cum se leaga toate acestea de recenta infractiune huliganica a suporterilor clujeni? Simplu: prin analogie. Motivele violentei sint similare in ambele cazuri: doar terenul de manifestare si forma de executie sint diferite.
In deceniile de dupa Revolutie, Clujul a suferit un regres nationalist virulent, ilustrat de catre cele trei mandate de „domnie“ ale primarului Funar (1992-2004).

Lent, dar ireversibil, institutiile simbolice ale orasului au intrat in perioada aceasta in declin: Editura Dacia, in colaps pentru o vreme, a fost in final salvata de catre un satmarean; Tribuna a murit si ea putin, renascind apoi cu banii Consiliului Judetean, librariile traditionale s-au inchis (acum functioneaza doar una in centrul orasului, injumatatita ca spatiu comercial prin includerea unei papetarii), Filarmonica a fost scoasa in strada, iar echipa de fotbal „Universitatea“ – de care se leaga multe dintre legendele sportive ale Clujului – a alunecat ireversibil in divizia B, zbatindu-se acum prin glodul dezonorant al matineelor prin orase semirurale. Se petreceau toate acestea intr-un timp violent tricolor, in care patriotii locali se bateau cu pumnii in piept, de parca urbea somesana ar fi fost in plin avint socio-economic si investitorii straini s-ar fi calcat in picioare pentru a porni afaceri in vechea Napoca Traiana. Mult timp, la Cluj, nationalismul a tinut loc de realitate: orasul se ingloda in inertie, mosind insa, direct proportional, coeficientul de nervozitate sociala si de infractionalitate.

Cum se intimpla indeobste in asemenea situatii, marginea si-a luat revansa asupra centrului. Intr-un cartier relativ izolat al orasului, dotat cu un stadion micut, doar partial functional, un patron – horribile dictu: ungur!! – a inceput sa construiasca o echipa de fotbal, CFR. Nimeni nu l-a ajutat, dar nici nu l-a bagat in seama: orasul era, economic vorbind, prea debil pentru a intretine doua echipe. Omul, Pászkány