OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vă trimit articolul alăturat împreună cu rugămintea de a-l publica dacă vi se pare că slujeşte cu ceva întregii dezbateri din jurul „elitei“ noastre. Eu ştiu unde stă Observatorul cultural, dumneavoastră ştiţi, probabil, unde stau eu în privinţa chestiunilor mai largi de care e legată această dezbatere. M-am gîndit însă că nu ar fi rău să vă trimit acest text.

Cu cele mai bune gînduri,

M.P.

Nu cu multă vreme în urmă, Alexandru Matei a încercat să publice în Idei în dialog un articol în care, deşi recunoştea talentul de poet şi romancier al lui Mircea Cărtărescu şi spectaculozitatea cronicilor sportive ale lui Traian Radu Ungureanu, se declara sceptic în privinţa succesului şi a relevanţei lor ca analişti politici. Articolul lui Matei a fost refuzat de către Horia-Roman Patapievici. Încercînd să analizeze ce s-a întîmplat şi de ce, Matei s-a trezit acuzat de „invidie“, „frustrare“ şi de lipsă de spirit constructiv.

Ovidiu Hurduzeu, scriind despre lipsa de coerenţă interioară a discursului elitei, s-a văzut şi el acuzat de invidie şi de frustrare. Ba lui i s-a mai adus şi acuzaţia că scrie despre problemele României în vreme ce „stă în America“ şi că face „elogiul ruralităţii moldo-valahe“, deşi locuieşte în California. Şi, dacă asta nu era de ajuns, anonimii mormoloci internautici ai „elitei“ au mai denunţat încă un lucru: şi anume, monstruoasa coaliţie dintre „stînga“ lui Costi Rogozanu/Alex Matei etc. şi „fundamentaliştii“ de dreapta. Cu alte cuvinte, deşi Patapievici e cel care lăuda recent meritele lui Adrian Năstase, al cărui partid e aliat cu partidul preşedintelui Băsescu, monstruoasa coaliţie nu e cea dintre „dreapta“ lui Băsescu şi a lui Patapievici şi PDSR-ul Bunicuţei şi al „mătuşii Tamara“, ci aceea dintre nişte eseişti şi jurnalişti care observă, complet independent unii de alţii, că ceva e putred cu „elita“.

1. Faptul că un japonez şi un belgian observă, independent unul de celălalt, că a crescut temperatura Terrei cu un anumit număr de grade nu înseamnă că sînt aliaţi. Aliaţi ar fi dacă ar porni de la aceleaşi premise şi ar împărtăşi aceleaşi metode în vederea atingerii aceluiaşi scop. Dar, deşi unul e japonez şi altul e belgian, deşi unul e de stînga şi altul e de dreapta, deşi unul pune încălzirea globală pe seama industrializării, în vreme ce celălalt o pune pe seama unor cauze inexplicabile, cei doi constată că ceva e în neregulă, atunci există mari şanse ca ceva să fie în neregulă.

2. Am mai scris acest lucru, dar contextul cere să mă repet: faptul că stai în Franţa sau în SUA nu înseamnă că nu mai ai dreptul să scrii, de bine sau de rău, despre România sau că trebuie să faci neapărat elogiul Franţei sau al SUA. Faptul că stai în California nu înseamnă că nu mai ai voie să faci „apologia ruralităţii moldo-valahe“. Cei care au fugit de sau se ruşinează cu „ruralitatea moldo-valahă“ nu au dreptul şi nici interesul să o facă. Dar cei care au plecat din România nu din cauza „ruralităţii moldo-valahe“, ci din cauza modului în care „ruralitatea“ şi „urbanitatea moldo-valahă“ au fost şi sînt administrate de o nomenclatură/„elită“ cinică, oportunistă, venală şi, de multe ori, chiar incompetentă au dreptul să facă elogiul ruralităţii moldo-valahe chiar şi dacă ar trăi pe Lună. Ba chiar, din moment ce omul normal e cel care suferă de pe urma oligarhiei cultural-politice corupte, şi nu invers, e onorabil şi benefic să faci elogiul României profunde, al oamenilor cinstiţi şi al structurilor de adîncime pe care s-ar putea reclădi România. Măcar în contrapondere la cei care fac elogiul bine stipendiat al oligarhiei cultural-politice.

În plus, nu te poţi apăra de acuzaţia de oportunism arătînd că ai doctorat, că ai publicat la Oxford University Press sau că ţi-ai pus dinţi de aur. Pentru că nu poţi răspunde la întrebarea: „E X onest?“ prin afirmaţia: „Da, pentru că a publicat la Oxford University Press“. Dacă acceptăm acest răspuns, atunci înseamnă că tot eşafodajul pe care e construită „elita“ noastră cade. Şi asta pentru că „elita“ noastră s-a revendicat, de la începutul anilor ’90 şi pînă acum, ca fiind purtătoarea şi apărătoarea unor valori etice. Cînd Ion Iliescu spunea, în 1990, că doar el are „specialiştii“ capabili să conducă România, „elita“ răspundea în numele „purităţii morale“. La fel a făcut Patapievici şi mai recent, cînd a publicat un editorial în care încheia spunînd că (neo)marxiştii români merită „dispreţuiţi“ din cauza insensibilităţii lor la criterii etice şi la un anumit context istoric şi chiar emoţional românesc. Dar i s-ar putea răspunde dlui Patapievici că şi marxiştii, şi feministele, şi toată „stînga multiculturală“ împotriva căreia „luptă“ domnia sa au cărţi publicate la Oxford University Press. Ba chiar că stînga e mai prezentă şi mai de „elită“ în sistemul academic decît „neoconservatorii“ lui Patapievici.

*

Care e miza acestor observaţii? Vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că „elita“ noastră greşeşte refuzînd să ofere răspunsuri pertinente la întrebări pertinente. De ce greşeşte? Pentru că, practicînd patologizarea, cenzurarea şi bagatelizarea adversarului, dă un ton fals dezbaterii publice româneşti. Dacă elita refuză să se întîlnească pe tărîmul argumentelor cu preopinenţii, dă de înţeles că procedează astfel pentru că se simte deja „tare pe poziţie“, instituţionalizată. Dar, dacă nu acceptă că puntea de legătură dintre instituţiile „lor“ şi restul lumii e discursul argumentat, atunci elita dă de înţeles că singurul lucru care contează e controlul instituţiilor. Şi acest lucru are două consecinţe.

Prima e că elita arată, astfel, că nu e deschisă colaborării cu oameni cu gîndire independentă, simţ critic şi onestitate de opinie, ci doar recrutării de cadre linguşitoare, de oportunişti şi yesmen. În acest mod, încurajează un aflux de ciraci oportunişti şi/sau incompetenţi, care înţeleg că singura miză a jocului e să se cuibărească şi ei în instituţii şi că, odată cuibăriţi, au ajuns elită.

A doua consecinţă e alimentarea extremismului politic, care urmăreşte tocmai luarea cu asalt a instituţiilor, eviscerarea lor de „duşmani“ şi popularea lor cu „prieteni“. Dacă nu faptul că eşti un bun general îţi aduce favorurile lui Stalin, ci faptul că ai favorurile lui Stalin te face bun general, atunci singurul lucru care îi mai rămîne de făcut unui om cinstit e să aştepte, dacă nu poate grăbi, dispariţia lui Stalin. Şi să se roage pentru sufletul lui.

______________

* Mircea PLATON este doctorand în Istorie la Ohio State University, Columbus. A colaborat la Idei în dialog, Cuvîntul, Revista 22, Convorbiri literare ş.a. A publicat volumele Ortodoxie pe litere (Christiana, 2006), Cine ne scrie istoria (Timpul, 2007) şi A treia forţă: România profundă (Logos, 2008, împreună cu Ovidiu Hurduzeu).