Dragul meu,
Îţi scriu din nou, prezentă la
apel, după o duminică petrecută mai mult sau mai puţin aiurea, la
marginea lumii în care trăiesc fără prea mult elan. Aş vrea
să-ţi spun atîtea, mi se roiesc în cap nici eu nu mai
ştiu cîte, desigur mai mult prostii, dar cînd este să
mă pun pe scris la calculator, mă simt blocată. Cred că mi-ar fi
plăcut şi mie să scriu scrisori şi nu e-mailuri. Dar astea-s
timpurile care le-am apucat. Fără jupon şi portjartierele care nu
ţi-ar fi displăcut ţie. Sînt atipică pentru generaţia mea,
cumva odlfashioned, cu gusturi care deja nu mai sînt nici
trendy şi nici glossy. Scriu repede şi fără consistenţă. Îmi
dau seama de asta, dispare acel firesc, ca atunci cînd eşti
lîngă mine. De data asta voi contrazice ritmul capricios al
corespondenţei noastre. Greu de înţeles pentru cineva din
afară. Voi răspunde imediat, şi nu va fi doar reacţia spontană a
unei postadolescente la rîndurile şi pisălogeala ta constantă
de ziarist ambiţios şi afemeiat. Am prilejul, răbdătoare fiind,
ca să-mi descarc supărările, cîte au fost, indignările,
multe, şi mai ales nedumeririle – oricît aş reduce din ele
–, şi mai multe. Ai plecat în seara aia repede, e treaba ta.
Dar puteai să mă scuteşti de scene penibile acasă, mai ales că
veniseră în vizită şi nişte rude ale noastre din
Portugalia. Sînt din Lisabona, ştiu că nu te interesează,
vin rar şi tocmai acum s-a nimerit. Ce explicaţii să dau pentru
lipsa mea de chef şi starea mea proastă fetelor ălora venite la
Londra să vadă nu ştiu ce retrospectivă, care nu mă interesează
defel, de la Tate Galery, şi să facă cumpărături la Harrods,
doar cu gîndul la nefericita aia de Lady Diana şi El Dodi al
ei. Ei bine, ele nu aveau nici o vină că noi ne certăm din te miri
ce. Şi tu ai plecat pe neaşteptate apoi la Mombay, fără să mă
pregăteşti în nici un fel. Ca să ce?
Ca să scrii un
reportaj pentru The Independent, că doar aşa ţi-a promis Mr. Brian
Smith şi ţi-a dat bani de drum. Eu ca şi cum nu exist.
Evenimentele astea idioate şi India sînt mai importante pentru
tine decît Marisa TA. Mereu îmi scoţi ochii că sînt
Marisa TA, dar eu nu simt decît foarte rar chestia asta. Şi,
în general, cînd nu eşti lîngă mine. Sau cînd
mă voi întoarce şi eu de la bursa din California. Ceea ce nu
e normal. Marisa TA, zău că-mi place! Ce să spun, mare chestie.
Eşti un prost. Asta eşti. N-o să te angajeze ăia la ziar nicicum.
Vor doar să-ţi publice reportajul, corespondenţele şi, ascultă
la mine, eventual să te expui TU unor riscuri, da, la asta nu te-ai
gîndit? Degeaba te încăpăţînezi să faci pe free
lance journalist-ul, gaşca aia de la ziar a lui William o să te
mănînce. Sînt nişte obedienţi cu toţii, scriu cum le
place şefilor, nu-ţi dai seama? Nu au nevoie de unul colţos ca
tine. Şi cu ochii după femei la orice pas. Şi cam beţiv. Şi
foarte dezordonat pe deasupra, tot eu trebuie să strîng după
tine, oriunde am fi. Chiar şi la tine acasă, altfel nici nu aş
putea trece pe acolo, cum eşti în stare să faci atîta
mizerie. Dar, în fine, faci ce vrei, cum ai şi făcut-o pînă
acum, de m-ai sacrificat pe mine pentru capriciile tale: dar să
ştii, cu toate că ai profitat ca un nemernic ce eşti de bunătatea
mea, n-o să mai ai viaţă uşoară cu mine. De acum încolo,
India sînt eu. De-ar fi să mai dai ochii cu mine. Nu sînt
supărată, dar vreau să-ţi spun ceea ce tot amîn să-ţi
mărturisesc. Profit de plecarea asta ca să-ţi spun tot ce am de
spus. Cîntatul tău la chitară este o preocupare frumoasă,
dar am şi eu dreptul să fiu iubită corespunzător. Şi constant.
Nu doar cînd ţi se năzare ţie că eşti trist şi părăsit
de toată lumea. Şi eu ca o proastă te oblojesc pînă îţi
trec rănile şi apoi tot eu trebuie să alerg după tine. Că tu nu
mai ai timp de nimic, ai de scris, de citit, de jucat tenis sau de
jucat pe degete sufletul meu, cînd ştiu bine ce ochi dulci îţi
face Jane. Jane este o proastă care crede că te iubeşte. Altă
specialistă în India şi bărbaţi neînsuraţi. Şi
chestia asta mă enervează şi mai tare. Mă crezi, bine. Nu mă
crezi, şi mai bine. Cum ai ajuns la New Delhi? La BBC nu au anunţat
nici un accident aviatic, aşa că presupun că eşti în stare
bună. Şi o să mănînci cît vrei din mîncărurile
alea iuţi care-ţi plac ţie şi mă exasperează pe mine. Mă doare
burta de la ele şi, egoist cum eşti, nici că îţi pasă, dar
fii atent cu apa, nu bea toate prostiile, doar minerală şi Vichy.
Ştiu bine chestiile astea, că bunicul meu a stat ani în şir
în Macau şi în India. De unde să-mi treacă mie prin
cap că o să mă pricopsesc cu unul ca tine, mort după India şi
egoist cum nu găseşti în întreg Regatul Unit. Iar de
prăpădiţii ăia de indieni, ce să mai spun, degeaba sînt
generoşi că nu prea au cu ce. Dacă nu înţelegi sufletul
unei femei, cum naiba să pricepi vreodată ceva din toată cultura
aia a lor, care pe tine te fascinează? Zău aşa. Şi mi-a fost
teamă că ai luat-o şi pe Jane cu tine – te văd în stare
de astfel de bancuri tîmpite –, dar m-am interesat. E pe
aici, şi ce bine ar fi să găsesc pe cineva da la London School of
Economics să se încurce cu ea pînă te întorci tu
şi scap şi eu de o adversară ca de un vis urît. Nu, ţie
nu-ţi pasă deloc ce e în sufletul meu. Şi ai grijă, totuşi,
pe unde umbli că Scotland Yard colaborează cu autorităţile
indiene şi pakistaneze ca să prindă atentatorii. Pentru tine m-am
documentat şi eu. Ba chiar m-am văzut la o cafea cu Miss Dorothy
Gordon, de la Departamentul de Limbi Orientale, să aflu mai multe
despre ce e pe acolo unde te-ai dus tu. Nu ca un deştept ca tine, ci
ca o proastă cum sînt eu, că mă frămînt de fiecare
dată mai mult decît e cazul pentru un om care nu merită
sentimentele şi sacrificiul meu. Despre ce vorbeam? Şi nici un duş
bun nu mi-a folosit de astă dată, în timp ce tata şi mama,
ca să scuze lipsa mea de politeţe, tot dădeau explicaţii savante
despre poluarea din oraş şi efectul alimentaţiei asupra
nervozităţii locuitorilor din Hampstead.
Să mori de rîs, nu alta. Aş
vrea să zîmbesc cu gîndul la tine, dar sînt
nervoasă. Aş vrea să ies din cercul vicios al atîtor
contradicţii. Mai mult îmi este frică de viaţă decît
de moarte. Care, oricum, nu rezolvă nimic.
Gata, mă duc să mă culc. Sînt
epuizată. Voi reveni mîine, sper într-o formă fizică
mai bună.
Xoxo. Totuşi.
Adeus. Boa Noite.
Marisa
Paul,
mă enervezi iar. Sigur, mă întrebi
ce mai fac, bem obrigado, Well, Thank you! Cum poţi să-mi debitezi
asemenea enormităţi! Că este bine pentru relaţia noastră că ai
plecat pentru o vreme în Asia – recunosc că nu mă aşteptam
să te numească corespondent permanent la Islamabad, dar dacă asta
vrei tu şi-ţi face bine, accept senină şi resemnată… – dar
să mai spui că o plecare pentru un timp din Londra mi-ar prinde
bine şi mie, îmi vine greu să admit! De cînd ai tu bune
gînduri pentru mine şi viaţa mea, cînd noi amîndoi
ne rotim doar în jurul persoanei tale? Şi acum,
hodoronc-tronc, cînd eşti unde eşti, mă trimiţi şi pe mine
în afara Londrei! Să mă odihnesc! Ca şi cum aş fi bolnavă
sau cu nervii la pămînt. Nu, nu sînt deloc, dar chiar
deloc. Ba Ringo, bunul tău prieten Ringo, îndrăzneşte să se
dea la mine, cu toate că ştie cît ţin eu la tine – şi tu
la el! –, şi asta ar mai lipsi să mă încurc şi să mă
leg la cap cu nefericitul ăla de Ringo, dacă tu stai trei luni în
Pakistan. Eu şi aşa sînt prinsă în carameaua cu
plecarea mea la UCLA, care ridică atîtea probleme şi cu
familia şi cu dr. Brown, care ar fi vrut să mă ia la el la catedră
după masterat. Zice el. Cică mă apreciază – da, sînt şi
oameni care mă apreciază! – foarte mult, dacă n-o fi ăsta vreun
pretext să se ţină discret după fusta mea. Închipuieşte-ţi
că, de cînd nu mai eşti tu pe aici, am început să
port şi eu fuste şi rochii ca toate femeile. Te enervau pe tine,
dar mie îmi stă bine. De ce crezi tu că trebuie să nu mă
uit şi în oglindă şi să nu-mi mut privirea doar din ochii
tăi albaştri? Ce zici, nu am dreptate? Chiar ieri dr. Brown mi-a
făcut un compliment la o rochie care abia mă mai încape.
Încep să mă îngraş şi nu-mi place. Dr. Brown este
extrem de amabil cu mine. Şi nu în fiecare zi ai de-a face cu
o personalitate ca a lui. A cunoscut-o şi pe Margaret Thatcher, eu
amuţisem cînd îmi vorbea de doamna asta de fier care mie
nu-mi spune mare lucru. Pentru că este bătrînă şi nu ştie
să se îmbrace ca lumea. Aici seamănă cu tine, îmi vine
să rîd cînd desco-per cîtă lume nu ştie să se
îmbrace cu gust. Dar orice este posibil cu profii aştia care
au neveste urîte şi studente frumoase. Mi-a spus Ringo, ce să
spun, se ţine de mine şi face pe simpaticul. Cred că este şi
puţin îndrăgostit de mine, se vede pe un bărbat imediat,
oricît ar fi el de deştept. Oare chiar crezi că-i place de
mine? Hai, nu fă mutre acum, poate îţi arăt ce-mi scriai şi
tu nu mai departe de un an! Iar acum tu îţi vezi doar de
treburile şi ambiţiile tale şi eu doar de ale mele. Să fii
îmbătrînit atît de repede amîndoi? Tu ai
fost un moş senil de cînd ne-am cunoscut la concertul lui Joe
Cocker. Îţi mai aduci aminte, tu zbierai ca un apucat şi m-ai
călcat pe picior şi m-a durut rău de tot. Eu ţin minte toate
detaliile astea pe care tu, sînt convinsă, le-ai şi uitat.
Ticălosule! Era într-o miercuri, 5 mai, eu nu uit atît
de repede ca tine. E păcatul meu, nu am ce zice. Cum a fost la
Peshawar? Ţi-am spus eu că o să te trimită doar în zone de
conflict, de ce nu te-au trimis şi pe tine să faci reportaje despre
plajele din Bora Bora, unde m-ai tot înnebunit că e atît
de frumos? La Cook nu ai reuşit să cumperi două bilete şi să
plecăm şi noi ca o pereche ce sîntem şi altundeva decît
la Majorca asta de care m-am plictisit, te rog să mă crezi! M-am
săturat de spaniolii ăştia care vorbesc tot timpul şi nu te lasă
şi pe tine să deschizi gura şi să spui şi tu ce ai pe suflet sau
în cap! Poate ai dreptate, iartă-mă, îmi trebuie şi
mie puţină odihnă, facultatea asta mă termină. O să-mi iau şi
un nou telemobil. Te rog să nu mă mai suni la ore aiurea, cînd
dorm sau sînt în oraş şi nu pot să vorbesc. Dacă faci
o simplă socoteală cu fusele orare, nu m-ai irita în plus.
Plus că eu mă simt stingheră cînd aude lumea ce vorbim la
telefon, te rog să mă crezi. Sînt şi eu prinsă pînă
peste cap cu facultatea.
Cursuri şi seminarii, lecturi obligatorii
cumva, de care sînt sătulă pînă peste cap. Studenţii
de azi sînt nişte papagali care repetă doar ce tot perorează
ăştia cu CV-uri de 100 de pagini. Nici o idee nouă, să vezi şi
tu că gîndeşte vreunul cu capul lui. Nici nu au cap, asta
cred eu, decît telefonul mobil şi calculatorul. Mai joc şi eu
snake în timpul orelor. Uneori le invidiez pe fetele astea care
lucrează la McDonald’s. De ce oare trebuie să citim toate
prostiile debitate de alţii, cînd în viaţă lucrurile
sînt mult mai simple, dragul meu? Mă gîndesc acum că e
bine că te-au trimis la Peshawar, pentru că acolo n-o să te mai
uiţi după femeile alea îmbrăcate din cap pînă în
picioare în sacii ăia largi şi antisexy, nici măcar nu poţi
să-ţi dai seama dacă are vreuna 21 de ani ca mine sau 21+21, ca
mama. Sînt cumva bucuroasă şi din acest motiv, orice
încercare de-a ta de a pune mîna pe vreo pakistaneză
musulmană ar putea să atragă cine ştie cîte zeci de gloanţe
asupra ta din partea vreunui soţ gelos, care m-ar răzbuna şi pe
mine. Spun prostii, iartă-mă, dar ai un talent extraordinar de a mă
scoate de pe fix.
Şi la urma urmelor, de ce nu aş pleca
şi eu cîteva zile din Londra ?
Take care.
m.
Mr. P.R.
Sînt deja de trei zile la
Brighton. Marea şi plimbările lungi de-a lungul falezei îmi
dau o altă stare. Realmente nu pot să cred ce înseamnă să
iei puţin aer şi să ieşi niţel din preocupările mele de zi cu
zi. Dar şi din frămîntările mele de noapte de noapte, unde,
desigur, ai şi locul tău asigurat. Surîd, încă. Sînt
mai tolerantă azi, pentru că este uluitor ce bine te simţi cînd
nu mai eşti blocat în propriile nelinişti. Am vrut măcar
pentru cîteva zile să las deoparte totul şi pur şi simplu
să-mi dăruiesc o zi de vacanţă. Nici nu-ţi dai seama ce
reconfortant poate să fie. Parcă toată natura freamătă sub
mîngăierea drăgăstoasă a soarelui. Încerc să ies din
carapacea mea de nefericire şi să intru din nou în lume.
Respir. Ce bine! Îmi reprim, de această dată, graba care mă
caracterizează şi produce atîtea necazuri. O exaltată nu am
fost niciodată, cu atît mai puţin în aceste zile.
Trebuie să-mi găsesc puţin timp şi pentru mine, m-am lăsat mereu
pradă unor entuziasme de moment. Consecinţele? Consecinţele sînt
clare şi limpezi ca apa Mării Moarte: eu sînt singură la
Brighton, tu, nu se ştie exact cu cine, la Kandahar. Nici nu mi-ai
scris, nici nu mi-ai spus la telefon, a trebuit să citesc în
ziar. The Independent mai are un cititor şi asta datorită
articolelor tale. Interesant tot ce scrii tu despre ce se întîmplă
pe acolo. Greu de imaginat însă, cum îţi petreci serile
şi nopţile în astfel de locuri. Că doar nu dormi în
cort cu mujahedinii sau în taberele militarilor NATO. Vezi, cum
ţi-am şi spus, portughezii nu au trimis soldaţi acolo. Şi asta
pentru că Tony Blair al tău nu este atît de apreciat, chiar
cît şi cum crezi tu. În fine, nu asta e problema. Nu-mi
rămîne decît să zburd, măcar cu mintea, dacă nu şi
cu sufletul, să fac o pauză de respiraţie în afecţiunea mea
unilaterală pentru tine. Şi valurile astea care tot fîş-fîş-fîş
în capul meu, pînă reuşesc să mă enerveze, şi mă
duc grăbită la hotelul meu, nu-ţi spun care, au plătit ai mei cît
nu face, şi să deschid televizorul. Iată că s-a găsit şi pentru
mine un colţ de lume unde să găsesc timp şi să am stare şi
pentru mine. Acum plec la piscină. Nu prea sînt în apele
mele, dar am să-mi revin repede. Aici nu semănăm, dar deloc. Tu
eşti în stare să stai bosumflat şi-o săptămînă.
L
marisa
Tot la Brighton sînt.
Înot zilnic într-o piscină
superbă, cu apă de mare minunată. Mişcarea şi gimnastica îmi
fac bine, am lăsat-o şi cu pîinea mai încet şi mi-am
îmbunătăţit stilul bras şi, şi, şi… m-am tuns foarte
scurt!!? Ce zici? Cred că dr. Brown o să fie topit dacă mă vede,
de ce să mint că nu-mi displace politeţea lui exagerată. Faţă
de agresivitatea ta, care mă jigneşte şi umileşte cînd nu
mă aştept, astfel de tratament gentil mă onorează. Vreau să fiu
conştientă, şi spun asta cu timiditate şi ruşine faţă de un
nesimţit ca tine, că timpul meu drămuit de cîte am pe cap va
prinde aripi aici. M-am împrietenit cu o fată din Brazilia.
Faptul că vorbeam amîndouă în portugheză ne-a făcut
să ne ataşăm imediat una de alta. Adică, ştiu eu cum să spun,
voiam să-mi descarc inima şi sufletul cuiva, şi aşa s-a nimerit.
Giga este din Sao Paolo, mi-a povestit atîtea şi ea din viaţa
ei. Din cauza ta, care eşti pe cît de afemeiat, pe atît
de misogin, am stat mai mult printre amicii tăi. Mare greşeală, au
şi femeile sensibilităţile lor. Gata, te-am plictisit destul, plec
la plimbare şi sper să fac şi o baie bună.
J
Marisa
Pe fugă. Tot la Brighton.
Încă două zile de vacanţă.
Surpriza surprizelor. Dacă tu nu mi-ai mai scris de trei zile –
mulţumesc, totuşi, pentru telefonul de aseară –, eu am trăit
frumos şi am avut parte de bucuria de a-l reîntîlni pe
Jorge. Iubitul meu de la 15 ani, cel care m-a sărutat prima dată.
Mamei nu i-ar fi displăcut ca Jorge să se ţină după mine şi la
18 să mă căsătoresc cu el, dar el a plecat cu părinţii în
America şi abia acum aflu că s-a întors înapoi la
studii în Anglia. Şi unde, la ştiinţe politice, la Oxford.
Părinţii lui sînt foarte bogaţi, provin dintr-o familie
veche de negustori portughezi, stabiliţi la Londra de peste două
sute de ani. Şi rîdeai de mine că mîncăm doar sardele
şi îi tragem toată ziua cu Saudade. Prost ai fost, proastă
şi eu că m-am îndrăgostit de unul ca tine. Acum eram şi eu
la casa mea, cu servitori care să-mi aducă micul dejun la mine în
cameră şi să-ţi spună la telefon ţie că Senhora este ocupată!
Mamăăă, ce-mi place secvenţa asta. Uite, recunosc că ideea ta,
chiar dacă răutăcioasă, mi-a făcut bine. Sînt la mare şi
nu îmi mai pasă de nimeni şi nimic. Duc şi eu o viaţă
normală, printre oameni normali. Îţi dai seama ce viaţă
ducem noi la Londra? Bine că am scăpat de Tony Blair. Nu-mi plăcea
de soţia lui să mă tai, tot nu înţeleg cum a făcut patru –
patru, Dumnezeule! – cu o femeie ca ea. Dar aşa sînt
bărbaţii, cine le dă puţină atenţie, pac!, îţi trag un
copil şi nu mai scapi de el. Măcar aici m-a ferit Fecioara Maria să
am şi un copil cu tine. Asta ne mai lipsea. Uite că, dacă sînt
în toane bune, îmi funcţionează şi mintea mai altfel.
Gata, mă culc. La televizor e un film cu Tom Courteney, Billy
Mincinosul. Asta eşti tu, niciodată nu ai ştiut cam ce vrei. Poate
şi eu, recunosc. Nu-mi place să joc teatru. Ştii bine că nici
teatrul nu-mi place. Prefer, de departe, muzica. Acum mă culc pe
vocea lui Joe Cocker. Tot îmi place de el. Şi nu e legat de
tine, ticălosule!
Cu tine ce se mai întîmplă?
marisa
Scurt. Sînt extrem de obosită şi
iritată.
Şi e-mailurile tale pline de reproşuri
şi scuze, dar şi telefoanele tale văicăreţe ca să te înţeleg
nu folosesc la nimic. Nu mă interesează că eşti sincer cu mine
şi-mi mărturiseşti fără jenă că-ţi place de corespondenta
France Presse la Kabul, că e o franţuzoaică drăguţă şi
divorţată pe deasupra! Ce să spun, mare realizare, şi pe mine mă
săruta Jorge Morales la 15 ani – zicea bine mama că să nu mă
las păcălită de englezii ăştia cu două feţe, nu degeaba a
plecat ea din Gibraltar... – şi la 18 te iubeam ca o proastă pe
tine! Nu suport egoismul şi pragmatismul vostru englezesc. Vreau
lîngă mine oameni care să trăiască cu adevărat şi să nu
judece la rece orice gest. Mă irită acest fel de a fi. Poate mă
voi schimba şi eu cînd voi fi bătrînă. Pînă
atunci şi pînă una, alta, nu voi sta cu mîinile în
sîn. Sînt în mare formă fizică. Nu doar că m-am
tuns, dar merg şi la sală de cîteva zile. Am renăscut.
Voi acţiona, te previn.
!!!!!!!
m.
iunie 12,
Londra
P.S. Simplu şi la obiect. Şi asta-i
tot. Ieri m-am logodit cu Jorge Morales. Îţi place surpriza
sau nu, asta e situaţia. Sper să fiu fericită. Plec în
călătorie de nuntă în Azore. Bine că scap şi de Insulele
Baleare, efectiv nu le mai suportam! Te-am iertat. Îţi doresc
să fii fericit cu toate franţuzoaicele tale divorţate şi cu
copiii lor cu tot. Măcar acum să ştiu că sînt cu adevărat
fericită. Jorge m-a umplut de dragoste şi de flori, iar mama lui de
bijuterii. Tu nu ai fost în stare să-mi iei nici măcar un
buchet de trandafiri. Îmi aduceai cîte o orhidee, degeaba
îţi spuneam că aduc ghinion. Acum am flori cîte vreau.
Asta aşa, ca să-ţi fac în necaz.
Marisa
fostă a lui Paul
Bahia de Horta, Azore
Cu laptopul în braţe, cu ochii
după pescăruşi şi inima plină.
Cu faţa la ocean, număr valurile.
Desluşesc ce înseamnă să fii fericită. Nu-ţi trebuie prea
mult, doar un om pe care să-l iubeşti cu adevărat. De ce nouă
ne-a fost atît de greu să găsim calea către fericirea
adevărată? Mă simt minunat alături de Jorge. Totuşi, nu pot
să-mi reprim un anume regret pentru tot ce a fost frumos între
noi. Ce mai faci cu franţuzoaica ta?
Mar Mar
Marisa:D
Hotel Embassy, Azore
Şi cînd ziceai că te întorci
la Londra? Nu-mi închipuiam că sînt şi pe aici
franţuzoaice. Jorge al meu mi-a spus aseară că-i place de
Jeannette, soţia unui inginer din Toulouse aflat aici în
vacanţă. El nu ştie de tine şi preocupările tale, dar mie mi-a
căzut tavanul în cap. Mîine sînt înapoi la
mama şi tata. Dacă vrei să ne împăcăm, eu sînt
dispusă oricînd. Iartă-mă. I love you, Paul!
Ate ja*
Desculpe-me**
Marisa
Rawalpindi Airport
Je t’aime aussi!
Ate amanha****!!!!!
Paul Robinson
––––––––––––––
* ne vedem în
curînd (portugheză)
** iartă-mă (portugheză)
*** şi eu te iubesc (franceză)
**** ne vedem mîine (portugheză)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters