Însoţim acest prim episod despre
Ascensiunea lui Traian Băsescu cu un scurt dialog pe care l-am avut
cu Marius Oprea. După ce am primit textul şi am convenit asupra
publicării, în mai multe numere consecutive, am considerat
necesar să-l prefaţăm cu un scurt interviu. Întrebările
noastre încep, toate, cu „De ce?“, răspunsurile sperăm să
clarifice contextul cultural şi jurnalistic în care Observator
cultural publică aceste fragmente.
De ce despre Traian Băsescu?
Să spun „pentru că e preşedintele
României“ ar fi prea simplist. Căci, iată, eu, cel puţin,
nu m-am grăbit să scriu despre, de pildă, Ion Iliescu. A făcut-o
altcineva... Şi nici despre Emil Constantinescu, al cărui consilier
am fost şi am, deci, o viziune care poate fi socotită subiectivă,
părtinitoare. De altfel, Ion Iliescu este un atipic, un dinozaur
supravieţuitor al tuturor glaciaţiunilor sau încălzirilor
globale postrevoluţionare, iar preşedintele Constantinescu, pe care
îl consider primul preşedinte cu adevărat democrat după mai
bine de o jumătate de veac de istorie a României, nu se
încadrează nici el în evoluţia lineară, previzibilă
şi ternă a politicii noastre. Deci, ambii sînt atipici. În
schimb, Traian Băsescu este produsul tipic al tranziţiei. Navigator
de succes în ape tulburi, cîştigător, indiferent de
preţ, în egală măsură capabil de abile negocieri, dar şi
de excese vulgare, campion al luptei anticorupţie, dar fără să se
dea în lături de a se afla la limita legii atunci cînd e
vorba de propria avere, preşedintele Băsescu este, în sine,
povestea de succes a tranziţiei noastre. El, mai mult decît
alţi miliardari efemeri, a dobîndit cu uşurinţă ceea ce
aceştia nu vor avea niciodată: puterea. Nu puterea banilor, ci
puterea unui preşedinte de ţară.
De ce numeşti cariera politică a lui
Traian Băsescu „ascensiune“?
Pentru că, deocamdată, asta e. Traian
Băsescu se află acolo, sus, în dealul Cotrocenilor. Poate că,
la o viitoare ediţie sau la volumul doi, nu m-am hotărît
încă, voi lărgi sumarul acestei cărţi, numind-o, în
consecinţă, „Ascensiunea şi decăderea...“. Dar, în
formula actuală a acesteia, pentru a nu fi acuzat de partizanat, mă
opresc cu povestea lui Traian Băsescu în momentul în
care el ajunge preşedinte al Partidului Democrat. De aici şi pînă
la Preşedinţia României, nu a mai fost decît un pas, un
singur episod de telenovelă.
De ce în 2008?
În primul rînd, am avut
alte cărţi începute şi neterminate, am vrut mai întîi
să le închei pe acestea. Încă mai am una în
lucru, dar e aproape gata şi ea, se numeşte Şase feluri de a muri,
o carte despre Securitate şi victimele ei. Dar să revin. Trebuie să
spun că documentarea la această biografie a ascensiunii politice a
lui Traian Băsescu mi-a luat aproape doi ani. Am început,
practic, să lucrez la documentarea ei la sfîrşitul anului
2006, ajutat de doi prieteni, Mihai Bodiu şi Gabi Vartolomei. Să
aduni mii de pagini de ziare, să sintetizezi informaţia despre un
om cu o activitate atît de prodigioasă ca a lui Traian Băsescu
nu e uşor... Am adunat aproape de cinci mii de pagini, din care
trebuie să rămînă, la final, cîteva sute. Documentarea
unei cărţi, dacă e vorba de o monografie istorică, nu e niciodată
o muncă uşoară. Acum mă grăbesc cu ea şi am lăsat alte
proiecte deoparte, pentru că nu vreau să apară într-un timp
apropiat de campania electorală pentru prezidenţiale şi să mă
trezesc că mi se fac tot felul de procese de intenţie.
De ce o carte?
Nu m-am gîndit încă să
fac un film documentar, dar niciodată nu e prea tîrziu. O
carte, o biografie a unui personaj contemporan important, mai ales
dacă e scrisă cu responsabilitate, rămîne, trăieşte şi
dobîndeşte mai multă putere în timp decît
personajul ei.
De ce la Polirom?
Mă leagă o veche prietenie de Silviu
Lupescu. Pe de altă parte, de cînd i-am vorbit în urmă
cu doi ani de ceea ce pe atunci era doar o idee, mă pisează întruna
să termin cartea, ceea ce e şi un fel de stimul, îmi dă
curaj şi încrederea că fac bine ceea ce fac.
De ce cu fragmente în Observator
cultural?
În primul rînd, pentru că
apreciez echilibrul de judecată politică şi culturală al
revistei. Apoi, mi-e teamă că 22, de pildă, sau Dilema veche nu ar
fi acceptat să publice, să zicem fie şi doar din considerente de
spaţiu, pasaje atît de largi din carte. Or, eu am nevoie de un
ultim test în faţa publicului, înainte de a pune punct
cărţii şi a o preda editurii.
Dar de ce, Marius Oprea?
Pentru că, iată, Traian Băsescu
este, pînă acum, cel mai lăudat dintre preşedinţi. O
performanţă rară, acest rezultat la care a ajuns şi care trebuie
descris cu uneltele şi luciditatea critică a istoricului.
Majoritatea „intelighenţiei“ a trecut de partea sa, nici măcar
monarhii României nu au reuşit o asemenea performanţă. Este
„cel mai iubit fiu al tranziţiei“! Măcar să fi fost numai
acest motiv, şi tot merită să scrii despre el...