„Nu mai vreau comunism.“ Aşa îşi
justifica votul pentru Traian Băsescu un român din Germania,
în direct, la Realitatea FM. Tot el îşi încheia
intervenţia reproşîndu-i moderatorului – altminteri,
echilibrat – postura nedemnă de slugoi al unuia dintre moguli.
Pentru bătrînele care sărbătoreau, pe uliţă, victoria
aceluiaşi candidat, miza fusese derizorie în comparaţie cu
prima, pentru că luase forma clasicei pomeni electorale. În
2004, Adrian Năstase constata că România sa – rurală,
asistată, slab sau deloc educată – a cedat în faţa
României urbane, neîmpăcate cu corupţia şi deficitul
imens de democraţie întreţinute de stînga. În
2009, cele două Românii se contopesc, iar din acest amestec
impur ia naştere o altă ţară, de cinci milioane de oameni.
Oricît ar încerca,
sociologii nu pot explica apariţia noii specii de votanţi. Cei mai
ciudaţi, prin anacronismul lor, sînt antipesediştii
intratabili, încremeniţi în paradigma anilor ’90 şi
îngroziţi că PSD-ul comunistoid va acapara, din nou, puterea.
Infirmitatea acestora este mai gravă decît cea a micilor
funcţionari sau a oamenilor de afaceri, obligaţi să se înroleze
pentru a rezista tăvălugului pedelist, sau a săracilor fără
culoare, momiţi la urne cu mîncare şi haine. Ce stranie
mutaţie socio-patologică a pus alături două rase atît de
diferite de electori? Un rol deloc neglijabil în acest
experiment unic îl au propagandiştii, mulţi dintre ei
recrutaţi pe criterii de onorabilitate intelectuală, tocmai pentru
a fi convingători. Perfect antrenaţi pentru orice război, aceştia
sînt în stare să transforme afirmaţia jupînului
de la Cotroceni, cum că deţine o casetă compromiţătoare cu
adversarul său, în proba imbatabilă a fairplay-ului care
guvernează gesturile prezidenţiale. Suspiciuni legitime, legate de
modul securistic în care rivalii preşedintelui sînt
urmăriţi, fotografiaţi, înregistraţi, cad în
derizoriu, lovite cu forţă. De aceiaşi propagandişti, apţi să
umple vidul ideologic din jurul preşedintelui cu cadavrele, bine
îmbălsămate, ale unor teme precum modernizarea statului,
reforma clasei politice, eliminarea sechelelor comuniste. Şi
capabili, într-un mod numai de ei ştiut, de fine operaţii
estetice, etice şi chiar ideologice prin care separă capitaliştii
răi de cei buni, pe Udrea de Hrebenciuc, Realitatea maleficului
Vântu de imparţialul B1 al inocentului clan Păunescu,
dizgraţioasele (cu asta nu poţi să nu fii de acord) Antene de
grădina frumos mirositoare din jurul lui Dan Diaconescu.
Cinci milioane de voturi. Suficiente
pentru a muta România de pe continentul raţiunii democratice,
al coerenţei instituţionale şi al Ideii, în jungla
sud-americană a populismului. Suficiente pentru a revalida un tip de
putere autosuficientă şi pentru a acoperi bocetul şi frustrările
celorlalte cinci milioane. Cîştigătorul jocului democratic de
pe 6 decembrie va lua totul de la o minoritate, transformată în
majoritate calificată. Cele cinci milioane de voturi nu ascund,
însă, gravele infirmităţi ale Realesului, căruia îi
lipsesc nu doar suportul a trei sferturi dintre români, ci, mai
ales, capacitatea de a-i sluji pe toţi cei 22 de milioane. Primul
preşedinte reconfirmat în interiorul Constituţiei
postcomuniste este ultimul care îşi doreşte să curme spirala
instabilităţii politice. Din nefericire, este un pronostic cu marjă
de eroare aproape de nulă. Dacă va fi infirmat, cu atît mai
bine.
Acest articol reclamă instrucţiuni de
lectură. În primul rînd, nu este o pledoarie în
favoarea lui Geoană, pe care l-am considerat, de-a lungul timpului,
perdantul autorizat, devenit, la sfîrşit, perdantul ridicol. A
fost un singur moment, după turul al doilea, cînd fermitatea
candidatului liberal Antonescu părea să răstoarne calculele, dar
un observator atent ar fi trebuit să aibă rezerve serioase. Nu am
votat pe 6 decembrie. Structural, nu pot acorda încredere unui
candidat sau partid al stîngii, chiar dacă, în acest
caz, exista promisiunea – amăgitoare sau nu, nu vom şti niciodată
– unei ieşiri raţionale din blocaj, cu girul unui fost candidat
de dreapta. Pe de altă parte, formula „proiectul Johannis“,
folosită cu obstinaţie propagandistică, este discutabilă. Un
premier bun nu poate fi, în sine, un proiect. El este doar un
om – avînd, cu siguranţă, aptitudini peste media celor pe
care partidele au reuşit să-i secrete pînă acum – capabil
să iniţieze un proiect sau un program şi să le impună. Nu am
votat, în turul al doilea, nici în 2000, rezistînd
chemărilor disperate la salvarea democraţiei, pentru că am fost
convins că Iliescu şi Vadim Tudor sînt reziduuri ale
aceluiaşi regim, iar primul s-a slujit de al doilea pentru a obţine
mult tînjita legitimitate democratică, refuzată pînă
atunci. Am făcut-o, însă, în 2004, deoarece mă
simţeam, ca mulţi alţii, sufocat de PSD. Căruia, pe de altă
parte, în calitate de votant de dreapta, nu îi neg
dreptul la existenţă. În 2009, am fost avertizat că, dacă
nu votez cu Băsescu, ţara va ajunge în ghearele PSD-ului. Din
partea opusă, mi s-a reproşat, în acelaşi timp, că prin
absenţa de la vot las populismul cu tentaţii autoritariste să
zburde liber. Ambele opţiuni se încadrau, în opinia mea,
în marja de oroare.