Din frazeologia goală a regimului
Ceauşescu nu face parte şi sintagma „ţară în curs de
dezvoltare“. În cele cinci decenii de comunism românesc,
au murit mulţi oameni nevinovaţi, dar s-a dezvoltat, pe de altă
parte, un sistem de învăţămînt de stat, cu precădere
tehnic, la care nimeni nu mai poate visa astăzi în România.
Dacă România a depăşit stadiul de „ţară în curs de
dezvoltare“, asta se datorează ultimilor aproximativ 150 de ani de
învăţămînt, iar meritul anilor de comunism nu este cu
nimic mai prejos, în materie de formare tehnică, ştiinţifică
şi de cultură generală, faţă de cel al perioadei interbelice.
Regretabilă şi decisiv manipulatoare în unele cazuri,
ideologizarea învăţămîntului românesc din
comunism n-a însemnat niciodată deculturare, indiferenţă
faţă de educaţie. Abia acum, cînd nu-l mai avem, ştim ce
înseamnă un sistem de învăţămînt performant.
Diferenţa esenţială dintre o astfel de ţară în curs de
dezvoltare şi una de tip „clasic“, african, constă decisiv în
gradul de educaţie a societăţii. Vin cu un exemplu la zi.
Marocul este, pentru un european, o
ţară săracă. ţi nu e decît una dintre ţările cele mai
bogate ale Africii; cea mai nordică, cea mai occidentală, una
dintre cele mai urbanizate, cu o reţea de autostrăzi de care
România e departe. Marocul nu e cea mai civilizată ţară din
Africa, pentru că în Africa există statul numit Africa de
Sud. Africa de Sud nu mai e însă de mult o ţară propriu-zis
africană, ci o colonie olandezo-britanică din care populaţia
băştinaşă n-a fost exterminată, dar e exclusă şi ţinută în
carantină. Regatul Maroc ţine însă de Africa, la limita de
sus a ceea ce înseamnă „ţară africană“. Berberii şi
arabii sînt locuitorii Marocului, limbile vorbite sînt
mai multe, iar o limbă occidentală, franceza, e cvasioficială.
Mulţi o vorbesc, prost, dar puţini o scriu. Marocul e un stat
suveran, pe hîrtie. Are o populaţie în curs de
dezvoltare, o economie în curs de dezvoltare: 5 miliarde de
euro investiţi în Casablanca în 2010, 50.000 de noi
locuri de muncă create aici anual, în 2009 şi 2010. Dar şi
atentate teroriste, cum a fost cel din 28 aprilie 2011, de care eu
unul am fost foarte aproape.
România nu mai e o ţară în
curs de dezvoltare. Asta poate observa orice român care ajunge
în Maroc. Care sînt diferenţele dintre o ţară
europeană săracă aflată în regres, dar integrată, şi o
ţară africană relativ bogată, civilizată, dar în curs de
dezvoltare. Ceea ce le separă la o vedere rapidă sînt două
structuri culturale şi economice interdependente: raportul
socio-economic dintre sistemul de Stat şi cel privat, şi nivelul de
educaţie şi competenţe al majorităţii populaţiei.
Întrebarea „Cît cîştigă
un profesor începător?“ pusă de un european unui marocan
(şi a fortiori unui african), pentru a evalua astfel nivelul de trai
al populaţiei, este greşită. În Africa există de trei ori
mai mulţi copii pentru un adult decît în Europa, iar
analfabetismul trece de 50%. În Maroc, astăzi, chiar dacă
şcolarizarea primară tinde spre 100%, pe măsură ce trecem de
vîrsta de 10 ani, procentul scade. Abia 10% dintre tinerii de
peste 18 ani fac o facultate, iar procentul femeilor şcolarizate
este mai mic. Peste o treime dintre copiii africani care încep
şcoala (dar cîţi o încep?) o abandonează în
primii patru ani (în Maroc, procentul e mult mai mic, dar
fenomenul există). Există, aşadar, o mare cerere de învăţători
şi o cerere medie de profesori specializaţi: în raport cu
România, ei sînt puţini, iar meseria de profesor e una
mult mai rară. Deşi creşterea procentului de copii care merg la
şcoală este de 50% în ultimii ani, criza sistemului de
învăţămînt continuă să fie gravă. Lipsesc
formatorii de profesori, lipsesc banii pentru studii şi, chiar dacă
şcoala a devenit accesibilă în ultimii ani, sistemul de
învăţămînt funcţionează în lipsa unei
tradiţii. Se recurge mereu, şi în Maroc, la competenţe de
import. Se importă învăţămînt şi se exportă,
deocamdată, canabis (Marocul este cel mai mare furnizor de canabis
pe piaţa europeană). Profesorul este deci un tip plătit bine. Mai
bine decît în România. În Maroc, un profesor
cu vechime este plătit cu 400-600 de euro pe lună, în
condiţiile în care coşul zilnic e mai ieftin ca-n România.
Profesorul este deci un pionier al
civilizaţiei în Africa. În Europa, el a ajuns astăzi un
nimeni, pentru că familia reprezintă aici un mediu în general
cultivat, de unde ajungi în şcoală, din ce în ce mai
des, gata alfabetizat. În Maroc, nu doar că profesorul cîştigă
banii ăştia, dar nu trebuie să cheltuiască mai nimic pe hrană:
un kilogram de roşii costă 80 de bani româneşti, benzina e
0,90 euro litrul... Educaţia rămîne deci o problemă imensă
pentru Africa, dar nu din perspectiva utopiei luministe. Nici un
guvern corupt nu vrea să guverneze o populaţie educată şi
informată, dar opusul nu este nici el adevărat. O populaţie
analfabetă îşi subminează fără să vrea propriul guvern,
lăsîndu-l captiv în nenumărate războaie şi guerille
civile şi incapabil să alcătuiască instituţii, chiar şi
precare. O populaţie analfabetă în lumea anului 2011 înseamnă
o sumă de oameni care ştiu să facă prea puţine lucruri bine,
condamnaţi la marginalitate perpetuă pe orice piaţă a muncii şi
sensibili la cele mai grosolane tactici de manipulare, ceea ce face
ca, à la longue, puterea care-i manipulează să nu aibe nici
un motiv pentru a evolua. Guvernele ţărilor africane încearcă
deci, rar ce-i drept, cînd îşi fac timp, printre
lovituri de stat, să educe în propriul interes o populaţie
tînără numeroasă, aflată într-un stadiu incipient de
diviziune a muncii.
În Maroc, 40% din populaţie este
analfabetă. Ce poate face un analfabet în piaţa muncii?
Joburi mărunte, precare, dependente de variabile pe care nu le
controlează; dezvoltarea turismului îl ajută să fie
intermediar. Turistul este aici un redistribuitor excelent de
venituri. Fiecare euro cheltuit în Maroc se împarte între
mulţime de intermediari şi un producător famelic. Dar important
este ca turistul să fie convins, şi nu obligat, să cheltuiască
mai mult. Într-o ţară în care igiena europeană e un
moft, e greu să-l faci pe european să se simtă bine. O
infrastructură culturală de tip marocan, primitivă în ceea
ce are ea cotidian, inhibă cheltuiala. Un analfabet nu poate face
prea multe nici în turism. Dar în turism deja lucrurile
seamănă prea mult cu ce se întîmplă astăzi în
România, să revenim la deosebiri.
Educaţia precară are o influenţă
importantă asupra raportului dintre angajaţi la Sat şi la privat.
Pentru că, deocamdată, majoritatea instituţiilor sînt
controlate de Stat, iar acestea au nevoie de funcţionari educaţi.
Statul este în Africa o oază, doar norocoşii lucrează aici
(multinaţionalele sînt încă rare, deci „privat“
este echivalent cu „la patron“). În Maroc, nici măcar
învăţămîntul nu înseamnă numai Stat, şi încă
din 1973 Guvernul marocan recunoştea că nu poate subvenţiona un
sistem de învăţămînt şi unul de sănătate în
lipsa unui parteneriat public-privat. Ce poate face un analfabet
într-o instituţie de Stat? Să măture, să spele, să
supravegheze, să care, să gătească, să se afle în treabă
printre funcţionari. 40% din populaţie analfabetă nu înseamnă
că restul termină facultăţi. Un mic întreprinzător
turistic marocan are dubii în privinţa ortografierii latine a
numelui oraşului Marrakech. Europeanul trebuie să-şi negocieze
pînă şi cafeaua la un bar de cartier, pentru că autoritatea
normei nu vine aici decît din două surse: credinţa religioasă
şi frica de pedeapsă.
Statul trasează, în Maroc, o
linie a orizontului cultural, politic şi economic pe care fie n-o
poţi atinge decît foarte greu, fie n-o poţi respecta decît
cu multe sacrificii, pentru că e prea sus. În Europa de Vest,
Statul reprezintă arhivele memoriei culturale colective şi codul
vieţii sociale. În Europa de Est, Statul e monarhul decapitat
pe hoitul căruia „privatul“ dansează, din care mănîncă
şi despre care vorbeşte scîrbit; urma lui persistă totuşi,
iar educaţia europeană a societăţilor Europei de Est îi
obligă pe reprezentanţii Statului să păstreze aparenţe şi
limite ale interesului personal. În Africa însă, Statul
nu funcţionează în societate decît fie prin credinţa
de la care se revendică împreună cu supuşii, fie, cel mai
adesea, prin dictaturi efemere (primul este cazul Marocului, unde
funcţionează o monarhie dinastică, iluminată însă). Ţări
ca România, cu regim democratic recent, au nevoie de un Stat
mai puternic, ţări precum cele africane au nevoie de structuri
statale laice, care să înlesnească înţelegerea,
acceptarea şi asimilarea culturală a democraţiei.
De aceea, libertarianismul românesc
este la fel de adecvat ca democraţia africană: primul militează
pentru „slăbirea“ unui Stat care nu mai există, în timp
ce a doua militează pentru o formă de guvernămînt care nu
poate exista. În ambele cazuri, presupoziţiile care stau la
baza celor două teorii sînt invalidate local. În
România, Statul înseamnă o sumă de indivizi cu interese
private care se asociază pentru a-l reprezenta, în cîteva
momente decisive: mai ales în alegeri şi în dialogurile
cu instituţiile europene. Între aceste momente, Statul
funcţionează defectuos, inerţial şi la limita minimă a
recunoaşterii de către cetăţean, respectiv de către funcţionarul
european. Noroc cu acest cetăţean care ştie în general măcar
să scrie şi să citească. Democraţia are la bază un grad de
educaţie a populaţiei care să-i permită formularea unor opinii
publice în legătură cu puterea politică. În România,
deşi manipulată, opinia publică există, pentru că 150 de ani de
învăţămînt au lăsat urme. Ea obligă grupurile care
reprezintă Statul să nu transforme ţara într-o sumă de
feude îngrădite. În Africa, democraţia este imposibilă,
pentru că societatea civilă nu există. Dar este în interesul
grupului la putere, în fiecare ţară, ca aceasta să se
formeze într-o oarecare măsură, pentru a o legitima în
exterior şi pentru a o susţine în interior. Regele Marocului,
Mohamed al VI-lea, care zîmbeşte de pe panouri în
autogări, în magazine şi la chioşcuri, nu are interesul ca
marocanii să devină cu toţii studenţi la ştiinţe politice. Dar
nici să domnească peste o masă inertă de analfabeţi care să nu
poată interveni în cazul unui puci, al unei lovituri de stat,
al unor acorduri comerciale şi politice defavorabile. Pentru a fi
mai bogat şi mai respectat, pentru a nu fi luat de un val de revolte
mai mult sau puţin mimetice, aşa cum se întîmplă acum
în ţările arabe, Mohamed al VI-lea trebuie să lupte pentru
scoaterea Marocului de pe orbita unei culturi medievale şi punerea
lui pe o orbită capitalistă. Să fie clar: asta nu va duce la
fericirea populaţiei (nici civilizaţia, nici democraţia, nu fac o
populaţie fericită; conştiinţa de sine nu înseamnă deloc
fericire), ci la o performanţă economică îmbunătăţită a
ţării şi, în consecinţă, la o stabilitate politică la
care regele are tot interesul să ţină.
Pentru binele motoarelor democraţiei
capitaliste, evoluţia Marocului şi, respectiv, a României se
află, în acest moment, în plan. Marocul trebuie să se
civilizeze şi să se laicizeze, diviziunea muncii să crească şi
accesul marilor corporaţii să fie înlesnit prin formatarea
dorinţelor cetăţenilor; România a evoluat mult pe drumul pe
care probabil o va apuca şi Marocul. Ea trebuie să rămînă o
ţară cu un sistem de educaţie mediocru, care să compenseze în
timp calitatea de altădată, cu o populaţie care să aibă aceeaşi
încredere în democraţia capitalistă din anii 1990 şi
care, mai ales, să-şi menţină vii dorinţele sugerate de
imaginarul economic occidental. Important este ca nici Marocul, nici
România să nu fie în stare să plaseze pe piaţa
internaţională vreun produs original. În 15-20 de ani, cînd
Marocul îşi va importa hrana din China şi din Europa de Vest,
cînd femeile vor avea, în fine, acces la educaţie egal
cu bărbaţii şi analfabetismul va ajunge egal cu cel din România,
Marocul va fi gata de admitere în UE lărgită. Turiştii nu
vor mai negocia preţuri pentru orice mărunţiş, iar noul marocan,
democrat, individualist şi cu un puternic simţ al igienei, va
refuza să consume legumele ieftine locale în schimbul celor
mai scumpe, dar frumos ambalate cu know-how occidental.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters