OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printre definitiile care i s-au aplicat, in pofida decisivei indecidibilitati, postmodernismul a primit-o si pe aceea de reusita revolutie protestanta declansata impotriva neocatolicismului cu iz renascentist care a fost noua critica1. Frontal opus universalismului clasic si neoclasic-iluminist, proiectul postmodernist a fost lansat la apa sub un pavilion purtind insemne ale actelor de vorbire: de ce?, de unde? si cum?, pentru cine? si cu ce finalitate? – iata intrebarile cu valoare emblematica sub care navigheaza, fluid, si astazi, chiar daca tarmul pare sa se intrevada. O revenire la pamintul ferm care i-a lipsit de sub picioare, sau, poate, esuarea pe nisipul incert al unui ostrov undeva, intr-un larg oceanic greu de identificat pe vreo harta?

Deconstructia i-a aruncat colacul de salvare al inevitabilei narativitati: filosofemele insele sunt tropi, atita vreme cit limba, limbajul este figurare. Unii i-au cautat temeiuri in intemeietoarea sanscrita. Acesteia i s-ar fi opus in profunda tendinta de esentializare si dichotomizare, de unde si tipologica opozitie dintre seculara cultura elena si rituala cultura iudeo-crestina. Specialisti cu subtila patrundere sustin, dimpotriva, ca sanscrita, precum India, este neostoita exuberanta, o identitate in perpetua cautare, un inepuizabil baroc2. Viziunea noastra este, hélas!, o naratiune de genul celei care pentru Said este nimic altceva decit Orientul sau de bastina: un text occidental, o poveste sau poate doar o povestire menita a ne satisface noua asteptarile.

Ne-am putea imagina si un scenariu dramatic: exit epoca adevarului, enter epoca retoricii. Scena s-a curatat de sclerotica gindire socratic-platonica, un reductionism care a nedreptatit viziunea integratoare presocratica, in numele unor mari nume ca Descartes, Kant, Hegel. Recognoscibila, pledoaria heideggeriana cu ecouri nietzscheene echivaleaza cu prologul la scena intii a primului act. Trama aduce a Beckett, cu evidente imbunatatiri: Godot, cindva God, s-a micsorat atit de mult incit, mai teatral decit intr-un text de Lewis Carroll, a cazut nici macar intr-o gaura de animal subteran, ci chiar in sine. S-a autodigerat. Cindva prezenta, a devenit absenta, lasind cuvintului raspunderile Cuvintului. Textul recitat pe scena este cu totul la latitudinea publicului, plamadit si replamadit in fiecare dintre mintile de fata, elastic si plastic, in ciuda demnitatii de fatada. Cindva Mr Texte, inscrisul rostit face sluj deopotriva celor din stal si de la galerii, in timp ce doi-trei spectatori mai rasariti si cu amintiri mai de durata se intreaba daca exista un text in teatrul lumesc in care se afla. Conchid ca nu exista concluzie: exista tot atitea texte citi interpreti. Piesa saluta in epilog un deus ex machina cu numele de Consens si care inlocuieste Adevarul, fiind, spre deosebire de mai batrinul – veteranul – Adevar, un adevar confectionat, prin contributie colectiva, de mic si mare, elita si plebe, centru si margine, in urma unei serii de negocieri si compromisuri. Este un personaj salvator mosit cu multa truda.

Cum a fost posibila aceasta diseminare incontrolabila, la urma urmelor? Din culise – de unde poti oricind sa culegi mai multe informatii, placut insotite de detalii picante, pentru ca aici se pot etala si cele de neexpus ochiului public – recuperam povestea lamuritoare. Gurile rele spun ca prezenta care vorbea in cuvinte pline si transparente a fost dislocata de absenta care se exprima numai in scris si obscur. Zvonul l-a preluat, nu demult, unul, Jacques, de meserie fatalist, care a strins pergament dupa pergament, pentru ca pentru el totul e cuvintul scris. Dovada ca vede tot timpul ce e scris dinainte. Dupa ametitoarea reasezare din trecutul indepartat relatata de acest tip incomod, a venit unul, Pavel, care le-a spus oamenilor ca litera ucide, dar spiritul da viata. Suspicios la adresa liniei drepte, le-a lasat mostenire vorbirea in parabole, mostenita la rindu-i. A venit, mai apoi, un altul, Augustin. Descifrind in felul acela luminat lucrurile, el a pecetluit spusele asternute intr-o Carte a cartilor, lasind invatatura cititorilor increzatori in regula figurii. Caci, unde fatalistul nostru vede absenta, Augustin simtea prezenta deplina. Se simtea intemeiat si voia sa lase intemeiere. Si devenise fericit, preafericit.

In centrul scenei un rastimp, Jacques ia in deridere rolurile invatate de cei mai multi pe dinafara, fara a cricni. I se pare, insa, mai comod sa coboare plafonul celest (in care batrinul Immanuel vedea stelele reci si drepte) la nivelul pavimentului pe care se plimba, maninca, beau, se cearta, fac dragoste si mor actorii. Dispar astfel, sustine el, distantele riscante, pericolul ca vreunul sau altul sa-si rupa un membru, sa nu mai poata juca sau sa ajunga bataia de joc a spectatorilor. Ciudat e ca, desi a lipit planurile, distanta exista in continuare. Unul rosteste ceva, alta raspunde ce crede ea de cuviinta, in sala fiecare pricepe altceva. Impreuna cu Edward, Henry Louis, Elaine, Barbara, Fredric, Terry, Michel, Pierre, Jean-François, Tzvetan, Homi, Gayatri, Jacques urmeaza povetele lui Antonio, György, Walter si Theodor, dar mai ales pe cele ale lui Karl, si stabileste un set de reguli, quand-même, chit ca sfideaza egiptizat de obisnuitele masti ramase din strabuni. Exeunt Tatal, Fiul si Sfintul Duh, enterunt clasa, rasa si genul. S-a terminat cu certitudinile. E timpul sa suspectam ceva incert in ele.

Sclavi ai rutinei – sfinta inertie datatoare de confort –, cei dimprejur vocifereaza, gesticuleaza, isi manifesta nemultumirea. Li se explica nevoia de innoire, de aerisire a locului. Monumentele ridicate de-a lungul timpului le-au servit drept documente, dar documentele insele s-au prefacut in monumente. Se impune ceva variatie. De dragul eliberarii, se impune! Dar, mai ales, se impune sa li se arate actorilor, pentru ca, daca pot, ei sa le transmita spectatorilor catre ce duce noul scenariu, ce deznodamint are, ce promite. Or, e firesc ca, asezat in banca lui, orice public bun platnic sa aiba cuvenite pretentii. Nu ar dori defel sa se complice mai mult. Suficient ca l-a destabilizat straniul spectacol, cu replici, mobilier si costume noi. Nu s-ar putea accepta macar niste snoave savuroase si jonglerii amagitoare executate de clovni cu brazdele obrazului ascunse sub dibace straturi de vopsea vesela, imbracati in costume pestrite si adapostindu-si cutia ginditoare in tichia cu zurgalai pe care, la intrarea in scena, o poarta de obicei in virf de bat?

Capul rautatilor, fatalistul european de sorginte nord-africana, occidentalul cu rafinat deliciu oriental, un perfect globe-trotter, este regizor de mare succes mai ales in America. Or, nu este ea, America, locul predilect al facto-fictiunii, in care se demanteleaza zilnic canoanele si se canonizeaza obisnuitul? O tara a Minunilor din care a disparut Alice-Aletheia, drept pentru care se picteaza vegetatia, pentru a da barthesianul „efect de realitate“, sau in care – metonimic – Disneyland este tara insasi, un parc tematic mare cit zeci de state si inca unite? Un spatiu in care anecdota istoriei – gaura cascata in amintirile apasator de sobre – devine prima sursa de scotocire a trecutului varsat in prezent, curgind in viitor? Locul in care totul e figuratie, locul care este figuratie, in care toposul devine tropos? O tropologie comica, pentru ca mare parte din seva identitara a locului este institutia numita fun. Regizorul aclimatizat in tara fara traume istorice epocale, ingeniosul cautator in buchii, iara nu in stele, n-ar putea el sa le dea o mina de ajutor? Doar a decretat, sus si tare, la Baltimore, ca limbajul este un joc liber, un neconstrins dans al semnificantilor, o sarabanda a sensurilor multiple. Ceva ce, pe vremuri, se numea kwmoz si consta in orgiastica rasfringere dincolo de zidurile polisului. Ceva ce, in anii ’30 ai secolului nostru, un rus cu domiciliu fortat, pe nume Mihail, slavea sub numele de carnaval. Ceva ce, in sfirsit, numim acum discursul stiintelor umane.

Marotte, n.f. (1468, „poupée“ de Marie; cf. Marionnette). 1o (1530). Sceptre surmonté d’une tête coiffée d’un capuchon bigarré et garni de grelots. Marotte de bouffon, de fou. u Par ext. Tête de femme, en bois, carton, cire, dont se servent les modistes, les coiffeurs. 2o Fig. (1623). Idée fixe, manie. V. Dada, folie, manie. Il a la marotte des mots croisés. C’est devenu une marotte. V. Habitude. Encore une nouvelle marotte! V. Caprice. „La vie n’est tolérable qu’avec une marotte, un travail quelconque“ (Flaub.)

sDictionnaire alphabétique &analogique de la langue française par PAUL ROBERT, Société du Nouveau Littré, Secrétaire général de la rédaction: ALAIN REY, TOUT DROIT DE REPRODUCTION, DE TRADUCTION, D’ADAPTATION ET D’EXECUTION RÉSERVÉS POUR TOUT PAYS, © S.N.L. – Dictionnaire LE ROBERT – 107, av. Parmentier, – PARIS, 1973t

Bauble, n. O.F. babel, baubel ‘child’s toy’, ‘trinket’, hence dim. baubelet and babiole, prob. from bab, root of L. babulus, ‘babbler’, ‘fool’, It. babbeo, Pr. babau, E.? baby. M.E. babyll, babulle, bable, trans. as librilla, cf. bablyn, trans. as oscillare, librillare ‘to swing’, ‘to oscillate’, fig. ‘to vacillate’, fr. L. libra, 1. pound (unit of weight equivalent of 12 ounces), 2. the arm of a balance. 1. Instrument, usu. stick with lead at one end, for weighing. 2. Child’s plaything or toy. 3. Trinket. 4. Stick with a fantastic carved head having an ass’s ears, carried by the Court Fool as a mock emblem of office.


To bauble ‘to trifle with sth.’

[The Oxford English Dictionary, Oxford at the Clarendon Press, 1961]

La 1711, Alexander Pope incheia descrierea rococo a scenei toaletei din The Rape of the Lock cu celebrul vers ‘Puffs, powders, patches, bibles, billets-doux’. Profund aluziv, textul era incarcat de o pletora de figuri de stil, care mai de care mai bogata in sensuri colaterale. Chemindu-se unele pe altele din sute, mii de alte texte scrise pe tablita de ceara, piele de bou, hirtie, matase, gravate in memoria poetilor sau doar latent capabile de cele mai nastrusnice acrobatii, ele dadeau farmecul unui poem eroicomic de cochet salon frantuzit. Textul mergea la tiparnita, menit amuzamentului de societate, intr-o Londra demn protestanta inca in plina campanie condusa de decenii de Royal Society pentru claritatea si sobrietatea limbii engleze!
Pope domesticise textul homeric, netezindu-i pina la a-i schimba definitiv chipul belicos aspru in ten de efeminat beau. Facuse de unul singur operatiunea descrisa de Nietzsche drept stergere fatala a efigiei de pe monedele transmise din mina in mina, varsate din punga in punga, aruncate de pe o tejghea pe alta – opera colectiva savirsita in intervale lungi, inevitabila, chiar daca eficienta, asa cum se intimpla si in joaca de copii, cind obiectele lumii „mari“ trec, printr-o ingenioasa reciclare, in lumea „mica“. Aici isi joaca in continuare rolul, asumindu-si cu seriozitate conditia comica, explicate copíilor de peste tot si de oriunde, cu fatada cópiilor perfecte – exercitiu de migaloasa persuasiune deloc demn de persiflare.

Canonicul Pope turnase, mai intii, totul in cuplet eroic, ritmind in pentametru iambic versuri elegant dispuse orizontal potrivit traditionalei ratiuni dichotomice. Verticala rimei cuplate si orizontala simetriei studiate confirmau – paradigmatic si sintagmatic – stravechea credinta, anume ca 1=2, respectiv 2=1, cu care isi probasera maiestria poetic-noetica si marii metafizici Donne, Marvell, Herbert. Barocului lor, Pope le adaugase efecte tip rocaille. Donne isi amenajase o Twicknam Garden pe hirtie. Pope omologa scrisul pe foaia de carte cu cel de pe coala lumii: isi amenajase, in propria-i gradina de la Twickenham, o pestera, incastrind in pereti scoici, bucatele de oglinda geometric decupate si pietricele culese de pe malul marii. Adaugase la tomul lumii o fila purtind propria-i semnatura. Atasase marelui text in-semnat cu gramme divine o nota de subsol cu precisa trimitere – travaliu de mare maiestrie amintind de descrierea marii odisei a filosofiei europene in cuvintele lui Whitehead.

Cu bine studiata prestanta catolica, Pope aplica metoda intarsiei in poemul dedicat violului unei bucle. Astfel, faimosul vers gazduia marea literatura (bibles) si edulcoratele catrene amoroase importate de la Paris (billets doux) intre obiectele menite cuceririi galante: pufuri de pudrat nasul, mici figurine de lipit pe obrazul doamnelor, bigudiuri sui generis – cuvintul nu se inventase inca, Robert ii identifica prima ocurenta abia in 1864, ce an serios pentru noi, romanii! – , ce ar fi putut marele poet sa faca? Si, pentru ca este atit de mare incit efectiv modifica configuratia versificatiei engleze, raminind, volens nollens, reper pina astazi, Pope isi permite un artificiu cosmic. Redus, desigur, comic, intrucit a iesit demult din scena generatia theo-eroica. Plasmuieste (poiein) din cuvinte o lume a frumusetii ajutate (kosmetikoz kosmoz) si noteaza bibles unde, foarte probabil, scrisese initial baubles.

Contaminarea registrului grav cu cel ludic, a modului inalt cu cel jos3, a tragicului cu comicul, a canonicului cu perisabilul nu este o simpla escamotare poetica. In epoca epocalelor coafuri, doamnele blue stocking si alte increngaturi de belles si coquettes gaseau folos indoit (sic) in volumasele duodecimo (120 mm / 50 mm) ale Bibliei. Editate, dupa 1699, sub presiunea Societatii pentru Promovarea Stiintei Crestine, ele contribuiau la salvarea de la pierzanie a celor dedati hedonismului restaurat odata cu monarhia.
Intinse pe masa de toaleta, in budoarul libertinelor aristocratice, micutele biblii dadeau impresia de seriozitate, emanind un aer religios. Din arheologia critica aflam ca minusculele carti ale cartilor serveau, bine mersi, drept bigudiuri improvizate sau chiar hirtie de scris notele amoroase – trimise, alaturi de gajuri, amantilor profesionisti, adica specialisti in ars amatoria. O luxurianta ars combinatoria de motive, destinatii si, mai ales, sensuri reunea cartea sfinta – canonul puritatii sufletesti eliberata de torpoarea trupului – cu prefata (Jacques i-ar spune, ajutat de Barbara, outwork, in engleza) la alambicate strategii erotice. Bibles, billets doux – cinci din cele zece silabe care compun sententios clasicul pentametru iambic. Precedate de cele cinci silabe guvernate de exploziva p, ele preiau si amplifica impresia, sonorizind-o – b. Pope criticul credea ca „The sound must seem an echo to the sense“ – complexul Cratylos. Incit elaborata lucrare este, evident, cu tilc. Sensul, deci: interesanta contrabalansarea galanteriei salonarde cu lectura de indreptare morala si garantare a fericirii ultramundane – pentru catolici, sa nu uitam, exista sansa purgatoriala, fie ea si achizitionata cu mijloacele din lumea de aici.

Destinate pragmaticei intreprinderi de legitimare mondena a dignitatii nobiliare, delicatele bibles sunt, in fond, baubles. Cosmicul si cosmeticul se mariaza gratuit, dar si cu miza. Intre sunet si sens ecoul este mai pertinent decit ar parea la o simpla deconstruire a saussurianului arbitrar. Conteaza enorm conventia, ea parafind, in ultima instanta, rostul rostirii – aspect consecvent trecut cu vederea in postmodernism. Una, dintre mai multe marote. Comunitatile interpretative preiau, desigur, sarcina. Citim bibles si baubles in acelasi timp, pentru ca osatura consonantica bbl se completeaza vocalic, precum in arcanele limbi semitice, cu voluptuoase alternative. Un joc al identitatii cu alteritatea. Exista si temeiul literei, chiar daca spiritul a devansat miscarile armoniei banuite. Libra este nu doar balanta negustorului priceput, ci librum multiplicat in carti, diverse carti, chiar toate cartile intr-una – ta biblia. Dar, chiar asa, exista un spatiu de manevra care ingaduie negustorului priceput sa cintareasca dupa placul sau, punind intre paranteze standardul. Aici survine evenimentul: librillare „a oscila“. Pentru ca imaginea pe care o avem despre balanta este jumatate din natura ei. Balanta in aequilibrium vine dupa sau inainte de balanta incarcata, in care livra lupta sa-si probeze masura. 2=1 = 1=2.

Canonic, Biblia masoara, pune in cumpana, socoteste lucrurile si lucrarile comunitatii pe care si care o interpreteaza. Livra de masurat greutatea/gravitatea acestora nu face altminteri. Versul bine cumpatat al poetului-traducator din limbile canonice ale neoclasicismului purcede la acelasi exercitiu de evaluare. Suntem in Anglia augustana, reflexul si reflectia Romei imperiale. In Odiseea acomodata anglo-saxon printr-o multipla translatio imperii, cu incarcatura latina peste masura, scutul lui Ahile este fabricat de Vulcan, regina Anne devine Augusta, in padurea Windsor Flora si Ceres impletesc coronite pentru zeita Britaniei, pe nume Liberty, careia i se inchina, inciudat, insusi Voltaire, citiva ani mai tirziu. O deconstruire avant la lettre a sloganului Revolutiei Franceze, construirea unei identitati culturale alternative. Unde altundeva, daca nu in locul geometric al alteritatii istoric-tipologice, in perfidul Albion? Demersul este comic, adica totodata de coborire a stachetei si de ridicare a coliziunii opuselor la rangul unei unitati superioare. Cum? Prin curativul ris.
_________
1. Clayton Koelb &Virgil Lokke (eds.), The Current in Criticism: Essays on the Present and Future of Literary Theory, Purdue University Press, West Lafayette, Indiana, 1987, p. 11.
2. Teza sustinuta si de Omar Calabrese in Neo-Baroque (A Sign of Times), Princeton University Press, New Jersey,1992 (c 1987)
3. In acceptiunea data de Northrop Frye in Anatomy of Criticism: Four Essays, Princeton University Press, New Jersey, 1974 (c 1957)