OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printr-o operatiune metaforica, Guillaume de Normandie devine William the Conqueror. Translatia se face cu arme si bagaje. Primele ii consfintesc statutul politic, fiind instrumentale in schimbarea fortata la fata – mai curind aplicarea unei masti decit remodelarea trasaturilor. Acesta din urma este un proces lent, sistematic ajutat lingvistic. Trans-dus peste Mineca, marotte devine baubel (cu diminutivul baubelet) si variantele babyll, bable, aruncind saminta intr-un sol nou. Mirabila, saminta pastreaza fidel substanta originara si se hibridizeaza loco, spre beneficiul celor poftiti la ospat. Bahtinian, ea ingemaneaza festinul cu spectacolul – ambele manifestari funciare ale comicului, pentru ca ambele se conduc dupa logica excesului. Ratiunea lor este irationalul.

1. Bauble – instrument de cintarit.
Intre ocaua standard si ocaua mica se intinde distanta dintre logocentrismul traditiei si luciul suprafetelor tentante. In interspatiul acesta isi face cuib discursul socio-moral, tocmai acum, cind critica s-a institutionalizat mai mult ca oricind. Iata inca o marota postmoderna. Benjamin si Adorno observau oripilanta simetrie dintre extrema stinga si extrema dreapta: estetizarea politicii si politizarea artei. Postmodernismul evalueaza, atent cu precadere la context. Uman, prea uman. Sloganul anilor ’80 spune totul: „Istorizati, istorizati, istorizati!“ Se cintareste, vedem, mai ales cu stinga. Sinistru. Relativizata, dreapta masura se retrage in fundal. Din cind in cind are puseuri de revolta. De pilda, cind i se comunica, tout court, ca Razboiul din Golf nu a avut loc1. Atunci nu poate sa nu zimbeasca trist vazind potemkiniada care este spectacolul lumii: un love story de consum global numit Clinton-Lewinsky, procesul O.J. Simpson, actiune afirmativa in comunitatea rroma din Romania, care sustine ca fenomenul infractional de care se face masiv responsabila este, in fond, o chestiune de perceptie, o judecata strimba, mostenita de la gindirea prejudecata a boierilor bizantini. A cintari minoritatea cu standardele majoritatii este unfair. Marota cu duioasa incarcatura emotionala, sau, cu o vorba de duh a lui Eco, punctul de sprijin este unde il pun eu – complexul Arhimede.

2. Bauble – jucarie pentru copii de toate virstele.
Prin forta lucrurilor, totul s-a micsorat. Am pierdut statura eroica, iar despre epoca de aur, a zeilor, amintirile sint atit de diluate incit rar mai ajuta cuiva. Nu mai avem apetit nici pentru marile naratiuni care se ambitionau sa explice lumea, ne aminteste, intr-un elaborat „raport asupra cunoasterii“ Jean-François. Prin comparatie, sint locuitori ai fantasticului Brobdingnag chiar Madame Bovary si Oblomov. Iar noi, liliputani, ne cumparam seturi de joc gen Nu te supara, frate! sau frumos aranjate drept Scufita Rosie sau Alba ca Zapada varianta pc, pentru ca nu ne-am pierdut, ba chiar am cistigat la capitolul eficienta educativa. Copiii de toate virstele sint crescuti cu jucarii politic ecologice si se hranesc cu placute povesti seriale croite dupa criteriul „Prosti, prosti, dar multi“.

3. Bauble – flecustet (contaminat de beublet, din care bibelot).
Povestile se vind la supermarket, ca orice alta marfa, pentru ca traim vremuri de commodification, proces ulterior clasicei reificari, dar anticipind doar etapa numita thingification. Ne populeaza un artizanat de mare anvergura seriala. Chiar oamenii, robotizati industrial si postindustrial, se ofera obiectual privirii celorlalti, din nevoia de a impusca un chior. La Paris, Roma, Barcelona sau Florenta statui de un alb ca de var fac brusc un gest de recunostinta in fata trecatorului care le-a admirat, un rastimp, silita nemiscare, recompensindu-le cu niste arginti. Marfa de serie sint copiile dupa copii ale prafuitelor kitchen sink dramas sau soaps, in voga intr-o limba imperial-catolica, dupa modelul imperial-protestant pe care il abhora in secret sau in gura mare. Nu spunea, odata, filosoful ca si in bucatarie sint zei? Lumea e o Indie de la un capat la altul, cuprinsa de furia proliferarii seriale – filmification. „Intr-o lume a copiilor, noi sintem originalul!“ ne asigura o reclama Rank Xerox – plato-aristotelism en gros sau en détail, cum doreste clientul. Chiar icoanele prolifereaza in serie. Si nu numai pe ecranul computerului. Inca din 1517, ne spune tot Robert, existau marionete, adica mici mici Marii (Marionnette, de la Marion, diminutiv de la Maria), substitute ale imaginilor iconice ale Sfintei Fecioare, incomparabil mai usor de avut. Ca si bibliile. Le gasim astazi multiplicate dement pe tarabele pietelor, in autobuze, taxiuri, cabinete medicale, chioscuri de ziare, tutungerii si macelarii. Cu diferenta ca, pentru majoritatea ortodoxa, ele sint salvatorul-barbat. Peste tot, pentru linistea noastra.

4. Bauble – baston cu cap de nebun, sau, prin extensie, cap de lemn folosit de coafeze pentru a-si etala arta aplicata pe peruci.
La intretaierea sensurilor, precum a drumurilor la care cerseau mizerabilii Romei antice – trivium – marioneta, povestea de adormit copiii si coafura impresionanta pot produce o Maggie Thatcher, icoana de fier lucrata, ani de zile, de o echipa de mari profesionisti, doisprezece, ca bunii apostoli, printre care, last but not least, o iscusita coafeza. Capul de nebun cu frizura cu lipici poate fi si Tuca cu fleoncul napoleonic vrut a galvaniza atentia telespectatorilor cu staif cultural. Oblesse noblige sau complexul Samson. Ne amintim, in schimb, coafura umila a Dianei, post mortem the people’s princess. In cuvenit grupaj de trei – toti ziaristi dedicati, ingrijorati de tarisoara, veghiind la buna ei orinduiala, economica, precum etica – showbiz-ul devine teatru de marionete expliqué aux enfants. De unde si sensul figurat al marotei ca idee fixa.

Acoperind capul cel dur, tichia cu clopotei produce zanganitul eliberat de conditionari semantice – sunetul pur: babau, babel, bla-bla. Sunetul de la inceputul si de la sfirsitul tuturor limbilor cazute din Logos – Babel. A aparut, potrivit filosofului brazilian Olavo de Carvalho, o categorie umana noua: interlocratii. Ei sint intelectualii mediatici care sufera de imediatism si mundaism2, topul speciei imbecil colectiv. Sint zornaitoarele publicitar-ideologice care conduc argumentatia retorica pe principiul „Mai bine o minciuna repetata de milioane de oameni decit adevarul cunoscut de un singur individ“. Traim timpuri noi, in care Kant s-a lyotardizat si pouvoir c’est savoir sau, in codul lingvistic cel mai egal al lumii postmoderne, might is right.

Sub aceasta deviza circula micile naratiuni globalizate, de preferinta in text vizual: croati, in primul rind croati, apoi albanezi, in primul rind albanezi, agresati in ce era cindva Iugoslavia; intre timp, au aparut multi sirbi, in primul rind sirbi, masacrati cu acelasi savoir-faire al intolerantei garantate; partizani ceceni cu caciuli de blana bine indesate pina la barba, luind prin surprindere soldati rusi bine conservati in vodca; Eltin clatinindu-se pe picioare de boala sau tot de vodca; Bush Jr. zimbind panoramic fanilor ragusiti de racnit; presedintele austriac intinzind o mina de mort lui Jörg Haider; Tony Blair fringindu-si miinile ca nu poate sa dedice intreg concediul postnatal ingrijirii unui nou Blair baby; Putin incoronat in sala tronului tarilor, cu fata de peste decolorat, ridicind steagul Rusiei eterne, mama Rusia. Unele momente sint mai egale decit altele, in acord cu artileria mediatica montata: 31 decembrie 1999 – pragul, pentru marii consumatori de povesti, catre un nou mileniu – inghite bomba cu efect incontrolabil a teribilului bug 2000 in bomba zilei/lunii/anului/secolului/mileniului: a demisionat tarul Boris, friiele trec in miinile unui fost agent KGB dispus sa-si arate devotamentul neconditionat fata de patrie in conducerea personala – de la sanatoasa distanta – a operatiunilor in patria-muma, intr-o enclava musulmana. La cumpana zilelor/lunilor/anilor/secolelor/mileniilor, se profileaza, mesianic, un bun crestin. In numele milostiveniei. Ca atare, omul purcede la o temeinica centralizare, ca tatuc fondator al unei uniuni comunitare cu amintiri seculare.

La drept vorbind, naratiunile de o zi scuipate pe ecranul care mesmerizeaza multimile fragmentate in portii mici, cu pipeta de uz individual, satisfac dorinte mai vechi. „Daca vrei, poti“, marota liberala din care lipseste mobilul vointei – tinjirea – oblitereaza cinic nevoia de implinire ancorata undeva cit de cit sus, peste puterile umane. Amintirile fundationaliste s-au estompat, dar nu s-au sters cu totul. Efemeridele narative cu care ne umplem istoria cotidiana substituie intimplarile larg comunitare. Precum romanul iluminist, cartea de aeroport, volumasul de aventuri erotice, povestea detectiva si – sinteza expeditiva a celor trei – telenovela isi ia revansa asupra grandioasei viziuni eschatologice. Istoria se scrie de doua ori, o data tragic, apoi comic, suna un adagiu fundationalist (sic). Ionesco spunea ca intre tragedie si comedie exista o singura diferenta: ritmul. Suficient sa rulezi Electra cu sprintara graba, pentru a obtine cele mai hilare efecte.

Reluate ca petits récits, adesea ca noi chroniques scandaleuses, naratiunile de intemeiere sint un placut surogat – marote ale spectacolului in cheie comica, monomaniacale intreteseri de fire in care e musai ca banii, dragostea si razbunarea sa paveze drumul catre o buna rezolvare. Sub alta forma, ele se numesc bingo, respectiv Robingo si, filtrate de micul cinema familial, Telerobingo sau, cu mai ampla si comunitara cuprindere, Teleeurobingo. Consumam, de la distanta, portii de Europa, intr-o cultura a spectacolului in care conteaza extrem de mult performativitatea. Ba chiar, din aceleasi motive, textul de drept postmodern poate face rabat, ici-colo, de la principiile de drept, atita vreme cit se prezinta temeinic tesut.

Cel mai vadit fundationalist mit diluat cu mult sifon (sau Coca) ramine mitul mimesis-ului. El coboara de la pestera platonica, trecind prin masca hegeliana si absenta nietzscheana, pina la simulacrele lui Baudrillard – intr-o lume de copii. In sfirsit, in scenariul comic un rol aparte il joaca figuratia, mostenitoare fara stire si fara voie a figurii intemeietoare3. Identitara expropriere a iudaismul de catre crestinism, a Vechiului de catre Noul Testament este pc-ul alegoric augustinian. I se succede, in Evul Mediu, exproprierea Eglogei a IV-a a lui Vergiliu de catre ideologia crestina – un pc hermeneutic cu consecinte pe termen lung. La acest punct, trecem pragul catre spatii vaduvite de repere intemeietoare. Un pc epistemic impune exproprierea textului revelat de catre unul uman, secularizat, dezvelit de vraja, supus coruptiilor de tot felul – momentul Schleiermacher, anuntat inca de Valla, cind Lumea Noua era doar o promisiune. Drept urmare, legile isi pierd intemeierea divina, ca si monarhia, ajungind reglementari in baza unui pc politic, pentru ca un neobosit pc economic sa exproprieze viata cotidiana in favoarea realitatii-marfa.

Ce am pierdut si ce am cistigat in aventura in larg? A fost o simpla gulliverizare, cu descinderea in spatii masurate dupa repere diferite, cu specii antropomorfe si antropozoomorfe capabile a dezvolta in vizitatorul expus incercarii un acut sentiment al relativitatii si, in final, refuzul propriei identitati? A fost, poate, doar un nou exercitiu al alteritatii. Aristotel, care cimenteaza dichotomia onto-epistemica a fondatorului sistem socrato-platonic, observa ca, in timp ce focul arde la fel la greci si la persi, obiceiurile se schimba in chiar momentul vorbirii – modo, modo, cum spunea Petronius, modernul antic. Si, daca a fost o escapada gulliverica, a carei incheiere va fi, elenic, revenirea in Ithaca inalienabila, poate spera postmodernismul sa fie ingrijit de o fidela doica, ale carei amintiri nu s-au sters, in pofida timpului standardizat kantian? Poate, chiar, spera la privirile disperate ale unei sotii pe care nu o mai recunoaste si de care nu se mai poate apropia, preferind compania cabalina? Daca respinge orice etalon al vechii gospodarii, va ramine pindit de haos. Daca persista in a impune strict noile repere, se va resorbi intr-un fundamentalism autodistrugator. Nu este prea comod statutul de Gulliver, macar ca, in registrul demotic al modului jos, este mai la indemina omului modern. Urias cindva, pitic mai apoi, model al bunului-simt si al cumpatarii intelepte, apoi victima amindurora, Gulliver intruchipeaza individul problematic ale carui oscilari la granita intre lumi verifica dorinta si teama de comparatie. De dragul si de nevoia certitudinii. Bauble < babael isi reclama – fie si fantezist – o etimologie alternativa in latinescul bellus. De unde se vede, inca o data, ca omologarile exhaustive dau coerenta pina si celor mai trasnite marote, asa cum argumentatia logica a putut servi ca tipar sofisticii. Rasturnarea carnavalesca confirma temeiul. Ii dezveleste fermitatea.

_________
1. Christopher Norris, Uncritical Theory: Postmodernism, Intellectuals, and the Gulf War, Lawrence &Wishart, London, 1992.
2. Olavo de Carvalho, O Imbecil Coletivo: Atualidades Inculturais Brasileiras, Faculdade da Cidade Editora, Rio de Janeiro, 1996.
3. Cf. Hayden White, Figural Realism: Studies in the Mimesis Effect, The Johns Hopkins University Press, Baltimore &London, 1999.