OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marta PETREU
Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fata a Romaniei“
Biblioteca Apostrof, Colectia „Ianus“, Cluj, 1999, 440 p, f.p.


Iesirea din complex

Cartea Martei Petreu este prima incercare de analiza serioasa, la nivel de volum, a unei carti si a multor articole ale lui Cioran, considerate a fi „legionare“. Schimbarea la fata este fara indoiala acum, la fel ca in momentul aparitiei, si dupa, o carte stupefianta. Reactiile au fost mai intotdeauna violent partizane, fie de indignare in fata „denigrarii“ Romaniei, fie de aprobare, cu aceeasi furie fata de „imperfectiunile“ Romaniei pe care o resimtea si Cioran si, banuiesc, cu aceeasi durere (ne)marturisita ca obiectul dragostei nu este la inaltimea exigentei. Cioran era, deci, fie „sadic“ – se bucura de umilinta pe care o administra Romaniei – fie masochist: se bucura de umilinta pe care si-o administra, simultan, lui insusi. Cind in cartile din Franta, Cioran marturisea a fi trait sau inca a trai „rusinea de-a fi roman“, autorul parea ingropat fara speranta intr-un asemenea bloc sado-masochist, deoarece orice protest ulterior pe aceasta linie nu facea decit sa mai adauge parca ceva beton la blocul initial. Cioran ar fi fost numai un „caz“, daca noi nu l-am fi transformat intr-o problema de constiinta romaneasca. De fapt, cred ca atentia care s-a dat acestei carti este revelatoare nu numai pentru calitatile ei, ci si pentru slabiciunile intelectualului roman, ale noastre ale tuturor, deci, prabusiti, de la Maiorescu incoace, intr-un „complex SM“ din care nu mai reusim sa iesim. Caci ma intreb in cite alte culturi europene – oricit ar fi ele de „hiper-autocritice“ – mai este astazi posibila identificarea cu un asemenea efort de autodemolare. As intreba de exemplu un hispanist: exista astazi la Madrid vreo identificare cu acerba critica din Spania nevertebrata sau cartea respectiva este practic uitata? Chiar, hai sa intrebam.

Marta Petreu incearca sa iasa din complex, ceea ce este meritul principal al cartii ei, printr-o analiza lucida a textului; ea refuza deci circumstantele atenuante – Cioran provocator, Cioran atit de tinar, desi asta tot mai apare, incidental – si discuta ce scrie Cioran. O abordare excelenta, daca nu i-ar lipsi partea a doua, raspunsul la intrebarea cind scrie Cioran ceea ce scrie. Analiza textuala nu este deci intovarasita de contextualizarea ei, de plasarea in istorie a textelor respective, si nici de discutarea Schimbarii in raport cu cartile franceze de mai tirziu ale lui Cioran (cu mici exceptii). In fine, as mai aminti la capitolul „abordare“ excesul unei rigori: dorind a demonstra toate asertiunile cu citate, autoarea neglijeaza interpretarea citatelor: analiza ei proprie ramine cumva suspendata in golul dintre fragmentele cioraniene si asamblarea lor prin parafraza, in concluziile cartii. Or, golul acesta intermediar face posibile diferite interpretari ale fragmentelor, ca si alte concluzii, prin alte asamblari.


Cioran lovinescianizat

Sa ma explic. Punctul de plecare al discutiei, urmarit de altfel cu o mare rigoare, este ca Schimbarea trebuie privita fara prejudecata si ca, deci, trebuie despartit ceea ce este eventual „rau“ de ceea ce este eventual „bun“ in carte. Daca axioma este excelenta, concluzia nu este impecabila: eu nu cred ca se poate, si ma intreb daca este de dorit, ca „binele“ si „raul“ din cartea lui Cioran sa fie despartite. Marta Petreu vorbeste undeva (p. 211) de „nucleul valoros, progresist“ al afirmatiilor cioraniene, respectiv „legatura dintre Cioran si Lovinescu“, care trebuie valorificat si deci salvat din zgura aferenta, adica „puseele xenofobe (antimaghiare si antisemite)“: „daca o curatam de limbajul mesianic, ea se suprapune ideii lovinesciene a sincronizarii cu Europa“ (p. 420).

Nu stiu daca acest gen de „recuperare“, obisnuit in alte perioade, mai este inca potrivit. Nu cred ca putem da la o parte „puseele“, precum carnea fructului, si minca inocent simburele lui, „nucleul progresist“. Procedeul acesta de de-contextualizare nu sustine nici centralitatea ideii lovinesciene, nici lipsa de importanta a unor marginale „pusee“. Mi s-ar putea replica: „demonstreaza cu citate!“ As raspunde in acest caz ca adevarata demonstratie nu este insirarea de citate – orice teza poate fi sustinuta cu citate – ci coerenta sau incoerenta ideilor aduse in discutie. In ce priveste „lovinescianismul“ lui Cioran, de exemplu, sint combinate mai multe idei incompatibile. Mai intii, a ricana contra popilor si a taranilor retrograzi din Romania, cum face Cioran, a te exprima contra traditionalismului ortodox, nu implica a fi pentru europeism: este logic posibil a fi impotriva ambelor curente, cum cred ca a si fost, de fapt, Cioran. In al doilea rind, ce inseamna a fi pentru sau contra „Europei“? Care Europa? Aici pindesc citeva confuzii. Noi intelegem astazi prin Europa o Europa democrata, liberala, multiculturala. Acestei definitii ii corespundeau in perioada interbelica, pina prin 1938, Franta, Anglia, Belgia si Olanda, Cehoslovacia si, poate neasteptat, Romania, cel putin la nivelul modulului in care functionau, sau ar fi trebuit sa functioneze, institutiile constitutionale. Dar tot „Europa“ se chema si restul continentului, care reactionase masiv contra primeia si care introdusese institutii „post-democratice“ – „post“ nu este o vocabula inventata acum – pentru a crea un „om nou“. Ar trebui analizate mai profund, istoric, politic si ideologic, aceste doua sensuri ale „Europei“: ceea ce le desparte este conceptul si realitatea cotidiana a democratiei, prezenta in primul sens, absenta in al doilea.

Alte aspecte sint insa comune, sa le spunem „euro-ecumenice“: ordinea, fiabilitatea institutiilor, disciplina oamenilor, soliditatea infrastructurii tehnice – este un fapt ca Hitler si Mussolini si-au dotat tarile cu retea rutiera! – solidaritatea majoritatii cetatenilor cu statul si institutiile lui (democrate sau totalitare), dezbinarea intelectualilor si a politicienilor in raport cu ele etc. Cioran, ca si toata echipa de la Criterion, cu Nae Ionescu in frunte, era „european“ nu in primul, ci in al doilea sens al cuvintului, implicit si in sensul lui „euro-ecumenic“. Poate ca Cioran se exprima uneori admirativ cu privire la Franta, dar acest lucru era logic incompatibil cu a se declara simultan un adept al totalitarismului hitlerist. Cineva care scria din Germania nazista ca nimeni nu iubea mai mult decit el pe Hitler (p. 309) si se declara contra opozitiei antihitleriste (p. 289), nu putea sustine simultan ca iubea si democratia din Franta sau Anglia. Mai exact, noi nu putem crede in aceasta simultaneitate, chiar daca Cioran, in stilul sau paradoxal, ar fi declarat-o! Cu alte cuvinte, Lovinescu, ca liberal absolut, admira o alta „Europa“ decit admira sau declara ca admira Cioran, un totalitar convins. Declaratiile „pro-Europa“ ale lui Cioran, de citit, dupa mine, de altfel, in sensul „euro-ecumenic“ de mai sus, nu pot fi de aceea considerate „lovinesciene“, fara a se lovi de liberalismul acestuia. Chiar daca vreun fragment cioranian, rupt din context, poate fi astfel citit, pe cei doi autori ii desparte, la nivel de doctrina, iremediabil, democratismul, prezent la Lovinescu, absent la Cioran. Din acest plunct de vedere, al doctrinei, nu cred ca se poate vorbi de vreun „nucleu“ lovinescian la Cioran. In al doilea rind, nu cred ca Spengler ar fi compatibil cu Lovinescu.

Filozofia istoriei la primul, de tip ciclic, ori ideea ca Europa s-ar afla acum intr-o faza de decadenta – idee pe care Cioran, ca si Noica de altfel, nu a parasit-o niciodata, in pofida oricarei evidente – nu se impaca defel cu liberalismul lui Lovinescu, convins de desfasurarea liniara si de progresul neintrerupt in istorie. Cum Schimbarea este clar plasata in orizontul de gindire spenglerian, nu putem conchide, ca si mai sus, decit ca lovinescianismul lui Cioran este inselator. Desigur, poate fi invocat argumentul labilitatii lui Cioran. El si-a schimbat adesea opiniile in functie de locul in care se afla: „hitlerist“ in Germania, nuanteaza in Romania, sedus la democratie in Franta, nuanteaza din nou la Bucuresti, pentru a renega trecutul definitiv, o data stabilit la Paris. A fost Cioran, din punct de vedere politic, un mimetic? S-ar putea. Am incercat eu insumi sa gasesc o „logica“ a salturilor lui de umoare, de la activism exarcebat la retragere anahoreta, observind concordanta dintre deplasarile lui in spatiu, diversele lui „exiluri“, incepind cu cel de la Sibiu la Bucuresti, si bascularea in sensuri existentiale opuse. Conchideam in acel lung capitol din Privind inapoi, modernitatea, Univers, 1999, pe care, din pacate pentru mine, Marta Petreu pare sa nu-l cunoasca, faptul uluitor al singurei „constante“ cioraniene, anume iesirea din orice dezbatere prin poarta negativului, a negatiei absolute. Dar daca aceasta „iesire“ este filozofic de inteles, este ea si politic de scuzat? Aici intervine marea problema a lui Cioran. Eu personal cred ca nici o ambiguitate, oricum explicabila filozofic, nu poate fi scuzata politic.

Revenind, totusi la carte. Chiar daca, sa zicem, „nucleul“ cartii n-ar fi lovinescian, ci doar general democratic, el tot nu ar putea „salva“ restul volumului. Nu cred ca poate fi vorba aici de o „balanta“ a interpretarii, in sensul ca ce este „rau“ poate fi pus pe cintar cu ce este „bun“ si ca putem astfel ajunge la concluzia unui echilibru dintre ele. Regret ca trebuie totusi s-o spun, dar chiar pentru cititorul Martei Petreu care nu ar fi si un cititor al lui Cioran, este, cred, evident, chiar din citatele din cartea ei, ca enormitatea unor afirmatii ale lui Cioran nu poate fi prin nimic rascumparata la cintar: declaratiile lui fatis pro Hitler – cum, pe cite stiu, nimeni nu a mai facut printre intelectualii romani ai epocii, si putini au facut-o printre politicienii ei de dreapta –, condamnarea in bloc a democratiei romanesti, chemarea fatisa la dictatura, chiar la exterminarea fizica a celor care s-ar opune etc., toate acestea, deci, sint nu numai politic iresponsabile, dar si politic criminale, imposibil de pus in vreo ecuatie cu orice alta afirmatie, nici la Cioran, nici la altcineva.

Problema cartii Martei Petreu deriva din chiar excesul ei de rigoare in abordarea textului lui Cioran: tot dorind sa nu lase vreo nuanta a textului neremarcata, Marta Petreu pierde din vedere faptul ca este irelevant sa discuti la nesfirsit anumite nuante ale acestuia: cu sau fara nuante, respectivele afirmatii sint pur si simplu inacceptabile. La un nivel mai profund, excesul rigorii vine probabil din fascinatia estetica a textului cioranian: dus de delirul lui, stilistic controlat, nu poti sa nu te gindesti totusi ca ceva trebuie salvat. As dori sa opun insa o judecata etica sau etic-politica celei estetice. Cutare fragment poate fi briliant, dar argumentele fundamentale ale cartii sint indigeste, chiar nocive. Oricum am lua-o, cu „nucleu“ lovinescian sau fara, cartea lui Cioran ramine, in asertiunile ei politice fundamentale, inacceptabila. Imi pare rau ca trebuie s-o spun pentru ca sint convins ca Marta Petreu, un mare democrat, judeca politic la fel: constat totodata ca autoarea, din cauza acestui mit personal al „salvarii nucleului progresist“, aluneca mereu in atitudinea contrara, reperind mereu in ceata Schimbarii presupuse limpezimi. Marta Petreu o si spune de altfel, cu directetea ei caracteristica, adesea, in volum, precum in aceste concluzii ale lui: „Schimbarea la fata este o carte fascinanta, adica atragatoare si repugnanta simultan“ (p. 421). Eu as numi aceasta fascinatie a cartii lui Cioran pur si simplu maligna.
Cioran si legionarii
O alta intrebare este daca Schimbarea la fata este o carte legionara sau nu. Marta Petreu compara cu (aceeasi) rigoare texte din Cioran cu altele din Vasile Marin, Codreanu etc. Din aceste comparatii reies asemanari, dar si diferente, puse corect una sub alta: ambele pozitii sint totalitare, toti autorii sint vitalisti irationali, dar Cioran nu este crestin ortodox, pe cind Codreanu da, primul este ambivalent fata de unguri si evrei, iar Codreanu este clar contra etc.

Hai sa zicem ca Cioran nu a fost cu totul antisemit, desi a fost intr-o mare masura. Putem invoca insa acest argument pentru a trage concluzia ca, din aceasta cauza, Cioran nu ar fi fost legionar? Ce inseamna de fapt a fi fost legionar? A fi fost inscris, ori activ in miscare? Cioran nu a fost. A fi scris in sprijinul Legiunii? Cioran a scris. Intrebarea urmatoare este, atunci, cit cintaresc textele scrise de el pentru a-l considera legionar. Marta Petreu ne convinge ca unele teze ale lui Cioran nu coincideau cu cele oficial legionare. Cu argumente diferite, specifice, cineva putea fi totusi foarte aproape de miscare, chiar daca nu activa in cadrul ei. Schimbarea la fata si multe articole par a sugera ca Cioran a fost un fel de paralegionar. Sa urmarim putin cronologia faptelor, asa cum reies ele din chiar citatele din cartea Martei Petreu. Inainte de a pleca in Franta, Cioran ii scrie lui Eliade, in aprilie 1937: „Din moment ce nu ma pot integra activ in miscarea nationalista, eu n-am nici un sens practic in Romania“ (p. 264), totusi ii trimite cartea cu dedicatie lui Codreanu, care ii si raspunde aprobator pe 9 martie 1937, pleaca in noiembrie 1937 la Paris cu o bursa, dar ii scrie in decembrie 1937, tot lui Eliade, „Mai mult ca niciodata m-am convins ca Garda de Fier este ultima sansa a Romaniei“ (p. 306), dupa ce, in alegerile din decembrie 1937, partidul legionar rebotezat „Totul pentru tara“ luase 15,58% din voturi si devenise al treilea partid al tarii, dupa liberali si taranisti. In 1938 Cioran scade tonul exaltat al scrisorilor, ca si al articolelor. O face poate sub influenta Frantei, dar, cred eu, desi Marta Petreu nu o spune, mai ales din cauza dictaturii regale, care incepe pe 10 februarie 1938 si care duce la autodizolvarea partidelor politice, printre care si a celui legionar pe 21 februarie 1938.

In martie 1938 sint arestati capii legionari, printre care si Codreanu, urmati de Nae Ionescu, Mircea Eliade si altii, internati la Miercurea Ciuc. Codreanu este asasinat in noaptea din 29-30 noiembrie 1938, ceea ce dezlantuie alte violente de ambele parti, printre care si asasinarea lui Armand Calinescu, de catre legionari, pe 21 septembrie 1939. Este clar ca daca raminea in tara, Cioran ar fi fost cel putin arestat, daca nu ar fi fost chiar in pericol fizic. „Linistirea“ lui la Paris era mai mult decit necesara. Totusi, indata dupa ce legionarii si Antonescu iau puterea, pe 6 septembrie 1940, Cioran se intoarce in tara prin noiembrie 1940 si tine celebra conferinta la radio, Profilul interior al Capitanului, pe 27 noiembrie 1940 (p. 328). Asemenea articole se succed in lunile urmatoare (pp. 329-332). Se poate spune ca aceste „avansuri“ facute legionarilor, in ciuda vechilor diferente de opinii, duc la numirea lui de catre Sima ca atasat cultural la Paris. (In paranteza fie spus, Marta Petreu da faptul ca sigur pentru ca il mentioneaza Jurnalul lui Sebastian, dar el nu este insa, pe cit stiu, demonstrat: este oricum ciudat ca Cioran sa fi putut pleca la Paris, in aceasta calitate, pe 12 februarie 1941, la citeva saptamini dupa zdrobirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, dupa care Sima fuge din tara. Mai mult, Cioran, pe cit se stie, nu s-a prevalat niciodata de aceasta functie la Paris). Oricum, chiar daca numirea nu se confirma, s-ar putea crede ca, daca nu ar fi izbucnit rebeliunea, Cioran s-ar fi integrat in miscare si ar fi acceptat o functie reprezentativa. Este fara indoiala momentul de maxima apropiere de legiune, in care diferentele specifice au fost sau ar fi putut fi uitate. Marta Petreu minimalizeaza acest moment.

Eu cred, dimpotriva, ca abstractul Cioran s-a comportat aici foarte pragmatic: pleaca precipitat din tara curind dupa ce incepuse represiunea anti-legionara de catre Carol al II-lea, se da la fund la Paris, scriind putin in presa romana si luind distanta filozofica fata de evenimente, revine la fel de precipitat la Bucuresti, indata dupa venirea la putere a legionarilor, se reapropie de ei in lunile urmatoare si pleaca din nou la Paris, curind dupa represiune, unde inceteaza complet sa mai scrie pe teme politice. Sau scrie despre esecul omului in general in lume: o transcodare, as spune, a esecului sau personal in politica. Desi nu se poate dovedi – Cioran nu a marturisit niciodata aceste lucruri ca atare –, aceasta interpretare este probabila, dat fiind contextul istoric imediat al plecarilor si intoarcerilor lui Cioran. Marta Petreu nu recurge la aceasta interpretare din cauza abordarii, cum am mai spus, strict textualiste a operei lui Cioran: ea vede deci drept contradictii interne ale textului schimbarile de macaz la Cioran care sint, cred eu, simple adaptari la alte situatii. A fost atunci Cioran un oportunist? Nu cred si desigur nu in sensul de profit imediat sugerat de acest cuvint. As spune doar ca Cioran s-a apropiat extrem de mult de Legiune la sfirsitul lui 1940, fiind probabil gata sa intre in ea, daca nu ar fi fost episodul neasteptat al rebeliunii si al represiunii. Cioran ar fi facut-o, in ciuda opiniilor lui diferite de ale Legiunii, printre care si acelea privitoare la evrei sau unguri, probabil pentru ca el credea sincer ca Legiunea putea fi atunci o miscare benefica Romaniei.
Revenind la cartea Martei Petreu, remarc ca nuantarile extrem de atente la fragmentele cioraniene nu pot conduce in nici un caz, cred eu, la raspunsul pe care-l da Marta Petreu privitor la relatia lui Cioran cu Legiunea: „Puse in balanta, elementele care il apropie pe Cioran de Garda si cele care il separa dau un rezultat incert“ (p. 374). Mai bine zis, acest raspuns poate privi, eventual, Schimbarea la fata, desi nici aici el nu este convingator, dar raspunsul nu poate defini in nici un caz atitudinea lui Cioran fata de Garda de Fier. Analiza interna a cartii nu este deci suficienta; se cere plasarea cartii in biografia lui Cioran si in epoca. Ceea ce Marta Petreu nu face.


Neutralitate, pina unde?

Multe alte intrebari legate de cartea lui Cioran nu le pot mentiona decit pe scurt. Marta Petreu le citeaza cu o neasteptata neutralitate, ca si cum cititorul, nu ea insasi, ar trebui sa le dea un raspuns. Ea evita astfel dificila intrebare cum sa abordezi nenumaratele formulari „provocatoare“ ale lui Cioran. Sa declari, de exemplu, ca opinia lui cum ca romanii au doar o geografie si nu o istorie este o pura aberatie sau sa o iei in serios si sa aduci tu in lipsa lui Cioran argumentele care o pot confirma sau infirma? Cioran ne intinde fara indoiala o cursa si probabil ar ride primul daca l-am lua in serios. Dar remarcile cu privire la coruptia endemica din Romania (p. 66), sau cele privitoare la „cultura mica“ a Romaniei (p. 43)? Eu, altfel decit Marta Petreu, as fi acceptat macar aceasta ultima provocare, afirmind, de exemplu, ca prefer, eu personal, provocare contra provocare, o cultura romana mica, dar pasnica, uneia mari, dar agresive (am spus-o, de altfel, literal, la colocviul despre Cioran din 1991 la Bucuresti). Sau as fi remarcat „revenirea“ lui Cioran la „modelul romanesc“ in scrierile de mai tirziu din Franta. Marta Petreu nu o spune, desi sint sigur ca gindeste ca mine. Dar ce sa zic despre remarca Martei Petreu cu privire la „culturile mai evoluate“ (p. 92) ale sasilor si ale maghiarilor decit ale romanilor, formulare prompt reluata de Stefan Borbély in recenzia cartii din Observatorul cultural nr. 24, 8-14 august 2000, p. 13? N-ar fi fost indicata o minim eleganta circumstantiere a acestei afirmatii, la ambii autori?

Tocmai aici se situeaza „problema“ cartii. Autoarea ambitioneaza o prezentare exhaustiva, dar o combina cu o analiza minimala. Lasind sa vorbeasca de la sine textul, da impresia ca doreste sa evite o exacerbare a criticii anti-cioraniene, ca si cum mai utila i s-ar parea discutarea neutrala a textului. Evaluarea vine abia in final: „A explica nu inseamna a justifica sau a aproba… Schimbarea la fata te pune in contact nemijlocit cu raul, ridicat voios, exuberant, tinereste, la rang de principiu politic si practic“ (p. 431). Asa sa fie? Exprimarea insasi ramine ambigua: punerea „in contact nemijlocit cu raul“ pare atenuata de faptul ca se face „voios, exuberant, tinereste“. Un subton de scuza circula mereu prin carte. Faptul reiese in evidenta daca vom compara aceasta disponibilitate de a intelege cu severitatea cu care sint priviti ceilalti membri ai echipei lui Nae Ionescu, inclusiv maestrul lor, citati abundent, dar niciodata „explicati“, ci luati ad literam. Mai ales Eliade este vazut negativ, de exemplu la pp.129-131, unde „intolerantei“ lui nu i se gaseste nici o circumstanta atenuanta, desi articolul cu pricina privea un film, Fiica lui Dracula, in care unele parti, dupa Eliade, „faceau propaganda pentru o Transilvanie ungureasca“ (p. 130).

Se poate ca Eliade sa fi fost intolerant in acel articol, dar concluzia ar fi trebuit trasa cel putin dupa cercetarea filmului, daca aceasta cercetare era posibila. Dar chiar daca afirmatia lui Eliade se vadea a fi gresita, ce sa spunem atunci in materie de intoleranta despre atitea texte ale lui Cioran? Curioasa mi se pare de asemeni citarea mea (p. 71) cum ca as fi spus ca stilul cartilor legionare ar avea „o remarcabila forta de exprimare poetica“. Mai intii, Marta Petreu vorbeste la aceeasi pagina 71 ea insasi despre limbajul „mitic, metaforic, aluziv“, „in termeni de basm“ al legionarilor. In al doilea rind, formularea mea dintr-o nota din Paradoxul roman (p. 265) se refera la posibila seducere a lui Eliade, nu a mea, de catre acest stil, afirmatie reluata in text la p. 240, dar continuata la chiar pagina urmatoare cu concluzia ca „pentru mine, pentru noi… toate aceste crime legionare, ca si antilegionare sint in eternitate de neiertat“ (p. 241). Mai clar nu se poate. Marturisesc ca un plus de claritate de-a lungul cartii, nu numai in final, ar fi subliniat o atitudine pe care eu personal cred ca ar trebui sa o adoptam cu totii in efortul nostru – comun – de asumare a trecutului, si anume respingerea fara drept de apel a unor texte precum cele ale lui Cioran, Eliade, Codreanu, Vasile Marin etc., simultan cu intelegere pentru autorii lor, daca ei – precum primii doi – in alte etape au manifestat alte opinii.

Dar, pentru a termina acest cam lung articol printr-o afirmatie pozitiva, as vrea sa subliniez un mare merit al cartii Martei Petreu, faptul ca ea face pentru prima oara observatia ca epoca lui Ceausescu a pus in practica exact omul nou la care visa Cioran. Cu rezultatele cunoscute. Indignarea – chiar continuta, este stilul autoarei – in fata acestei ne-voite continuitati este pentru mine mai puternica decit orice ambiguitate, desigur tot ne-voita, cu privire la cartea lui Cioran. Ea taie, deodata, definitiv, orice fascinatie cioraniana.