OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poezia Martei Petreu, de la volumul de debut, Aduceti verbele, din 1981, si pina la Scara lui Iacob, din 2006, a parcurs un itinerariu al cunoasterii si re-cunoasterii de sine, intr-un demers, de o luciditate extrema, de a-si clarifica optiunile existentiale si gnoseologice, de a le da un contur mai ferm, de a le situa intr-un orizont individual si moral cit mai cuprinzator.

Nicolae Manolescu, in Literatura romana postbelica, ne ofera, probabil, cel mai plauzibil portret al poetei: „Marta Petreu este o egocentrica prin natura, de o trufie ce se cuvine inteleasa mai ales ca o lipsa de menajamente fata de sine. Orgoliul ei consta in a se lua pe sine ca exemplu negativ, daca pot spune asa, disecindu-se cu un bisturiu ascutit, spre a-si arata suferinta, frustrarea, lipsa de speranta si esecul. E vorba de un lirism al deziluziei, care insa nu se mascheaza, ci se declara: poeta pune degetul pe rana, scormoneste in locurile cele mai dureroase, cu o cruzime insuportabila. Daca substanta lirica este, neindoielnic, morala, ea nu se exprima decit rareori prin intermediul unor «cuvinte mari si poetice», dupa cum spune Ion Bogdan Lefter, citind un vers al poetei: acestea sint de obicei suspendate metaforic, introduse, ca niste pietre pretioase, in montura unor pseudodefinitii lirice“.
Lirica austera si, totodata, ferm regizata, a propriei interioritati, poezia Martei Petreu e, mai mereu, preocupata de tema identitara, prin chiar maniera proprie a rostirii, in care intelectul e dominator, iar obsesiile carnii, ale sufletului, ale visceralitatii sint retractate in subconstientul poemului, ca niste vinovate expieri ale vinei de a structura logic sentimentele, de a le da o turnura rationala.

Efluviile afectelor sint, asadar, cristalizate in retortele gindului, trecute prin filtrul refrigerent al ideii, intr-un efort de a geometriza imprecisul lumii, de a traduce in imagine limpede vagul sufletesc, involburarea reactiilor cotidiene, haotica miscare a refularilor de toate zilele. in poezia Rugaciune de dimineata, se traseaza, de pilda, un inventar al frustrarilor si esecurilor fiintei, intr-un limbaj frust si intr-o tonalitate doar aparent neutrala, cu notatii eliptice, ce marturisesc crisparea eului, tremurul convulsive al constiintei, retransarea vointei auctoriale in gestica minimala a metaforelor denudate, a imaginilor descarnate, lipsite de orice retorica manierista: „Eu am mizat pe poeme. Am mizat/ pe carti savante destepte/ am mizat pe zeci de alte prostii din hirtie. Zadarnic./ Eu am vrut sa am un copil. Si nici un barbat/ nu si-a lasat vie saminta rod sa creasca in mine/ Am mizat pe iubire. Nici un barbat/ nu m-a vrut pe mine femeie/ (poate sora mama femeie de casa/ poate iarba de mare poate cirpa de praf)// Am mizat pe citeva lucruri calde ale vietii. Degeaba/ Totdeauna degeaba// Acum mizez pe nimic. Nu-mi mai pasa/ in solzii mei de peste stau ca o spada de otel/ Libera sint: nu am suflet. Nici o speranta/ Nimicul creste. Creste nisipul/ Creste lumina. Pielea mea s-a facut transparenta/ ca apa. Vad prin carne oasele mele subtiri/ mladioase ca/ lemnul de singer. imi vad scheletul/ Vad mineralele pure. Calciu. Fosfor/ Fier si magneziu. Argintul din glezne/ Peste un secol/ voi fi un nor de atomi. Liberi de suflet/ Liberi de sens/ Domine. Tata. Vreau/ niciodata sa nu mai am trup. Niciodata/ suflare de viata/ Nu trup de om. Nu destin de femeie. Nimic/ Doar nimic./ Un nimic ce nu-si aminteste. Fara durere/ Domine. Un nimic in nimicul caderii“.

O alta linie tematica a liricii Martei Petreu e cea in care alegoria imbraca straie biblice, iar tonul liturgic se converteste in accente de imprecatie. Fiorul transcendentului este, asadar, desacralizat, incadrat in contururile umanului, rescris in expresia neconventionala, lipsita de eroism ori mitizare caracteristica si psalmilor arghezieni. Doar ca Marta Petreu duce desacralizarea mult mai departe, transferind imaginile liturgice, imponderabilul divin, in registrul grotescului, cu imagini terifiante si expresie imprecativa, ca in poemul, reprezentativ in multe privinte, Ziua miniei: „Deschide-ti Doamne ochii si ma priveste-n ochi/ destupa-ti narile – respira/ Desfunda-ti Doamne urechile de ceara/ si-asculta: iti vorbesc. iti poruncesc. iti urlu/ iti bat cu pumnii in timpane// Deschide-ti Doamne gura ofilita/ fa un efort: si scuipa in/ tarina/ framinta lut/ si modeleaza Stapine intre falange/ a doua oara lumea/ Oho. Fa Doamne o lume ce accepta sa existe/ Iar de nu poti s-o faci/ deschide/ deschide Doamne gura ta natinga/ si-ntunecata ca izvorul beznei/ deschide Doamne gura ta – si/ nghite/ pe roaba ta/ asa precum balena l-a pus la adapost cindva pe Iona// Da. Gura ta batrina si stirba si gingava/ gura ce-articulase Verbul// Deschide-ti Doamne gura ta/ ce pute// Macar in felul asta-mi vei raspunde:/ deschide gura ta si ma blestema“.

Erosul cristalizat in poemele Martei Petreu nu face nici el exceptie de la tonalitatea discursiva dominanta: rece, distanta, pusa sub auspiciile intelectului, redata cu rigoare logica, nestilizata, asumindu-si atit luciditatea, cit si sinceritatea neconcesiva ca marci tutelare ale lirismului, intr-un efort suprem de limpezire interioara, de asumare a propriei identitati in regimul urgentei gindului si al trairii. Poemul Falanga pare sa fie cel mai ilustrativ pentru o astfel de tratare, la „rece“, a erosului, fara nici o umbra de idealizare. E o poezie din care utopiile iubirii s-au retras cu totul, conventionalitatea sentimentului fiind inlocuita cu tipatul poetic de liminara, autentica forta expresiva: „Barbatii mei – de-o ora sau de ani/ viii si mortii la gramada –/ barbatii mei da trupuri/ mirositoare asudate/ sub care am scincit (din voluptate sau din politete)// Da. Unii imi placeau/ iar altii – unu-doi – deoarece-i iubeam m-am programat sa-mi/ placa/ Da. M-am culcat cu ei pe apucate// Barbatii numarati ai mei/ inchisi in mine ca-ntr-o eprubeta/ s-au strins acum aici: sint o falanga// Mai bine zis: i-am strins aici eu/ i-am instruit i-am numarat metodic/ sa nu-ndrazneasca vreunul sa-mi chiuleasca/ Sint/ stinjeniti cum ar purta aripe/ caci poarta arme-atribute:/ falosi stingaci duc lancea si/ scutul greu macedonean/ Ei te privesc atent cum te iubesc/ cum musc gingas din carnea ta de fiara/ priveste-i si tu calm: le apartii: la judecata din urma/ sinteti incolonati ai mei cu totii/ falnica mea falanga de barbati falanga mea macedoneana// Si-asculta-i. Te cheama in cor soptit sa mergi cu ei/ sa-ti iei in paza arma ta si scutul/ Si numarul de ordine-n falanga// Oho. Eu m-am iubit cu ei. Si-unii din ei putini/ mi-au/ daruit placerea/ Da. Mi-au trecut prin carne si prin minte/ Nevatamati ii port pe toti/ in mine/ ii tin in creier ca-ntr-un sarcofag/ ii numar ca margelele pe ata/ ii aranjez pe virste si manii ii pedepsesc i-absolv a noua oara// Priveste-i. Te cheama/ te-ademenesc pe tine barbatul tinar animalul fraged/ vor sa te scuipe sa te consoleze vor/ sa ma vinda tie pe degeaba/ vor – binevoitori – sa te previna vor sa-ti sopteasca la ureche/ ce-ai sa patesti culcindu-te cu mine/ Ei. Barbatii mei. Eu le-am gustat saliva// Priveste-i. Nu e nevoie insa sa ma vinda/ iti spun cu voluptate ce-o sa vina: sexul tau/ fierbinte/ singele tau saliva ta ori sperma/ si – daca-mi plingi pe pintece ca altii –/ lacrimile tale/ picurind rotunde/ le metamorfozez da toate astea/ in cerneala// Oho. Iubitul meu. Cerneala cu care scriu nerusinat poeme/ Iubitul meu. Tu. Odiseu de-o vara/ Da. Scriu poeme fara de rusine/ calcind desculta pajistea de cioburi/ cum as/ calca-n picioare carnea voastra/ senina/ calc desculta prin mlastina cu sabii/ de parca m-ati purta-n triumf pe scuturi/ Voi. Mercenari semeti platiti cu versuri/ soldati ai mei./ Trufasa mea falanga// Da. imi calc sub talpi destinul/ Deasupra noastra – cer inalt de vara/ Iar eu: nu mint spunind ca scriu cu singe/ si neuroni ce se-ard la mine-n/ creier ca niste biete becuri/ prapadite/ supuse/ unui voltaj insuportabil// Da. Scriu cu/ singe. Cu singe al meu. Si cu cerneala/ ce curge lent – in loc de sperma – din trupurile/ voastre/ noduroase/ soldati ai mei pe care-i duc Dincolo“.

Tensiunea lirica dintre afect si ratiune
Foarte multe dintre poemele Martei Petreu au alura unor autoportrete, in care poeta isi retranscrie, intr-o expresie neconcesiva, lucida si tulburatoare, in acelasi timp, prin exasperarea ce se ghiceste din trasaturile penelului, gesturile si fizionomia, articulatiile exterioare si cele interioare ale fiintei, tradarile si lasitatile, miniile si spaimele, entuziasmele si retractarile, precum in Biografie robot, din care viata eului reiese intreaga, intr-o schita austera, cu savirsirile si nedesavirsirile sale: „Din interior contemplu/ doar materia: la sapte ani schimbata/ subtire fragezita ca/ primavara pielea sopirlei/ Spun: prin cuvinte/ repetabil fi-va inceputul// Virsta de portelan barbati visatori/ fosti iubiti camarazi imperfecti ma invata:/ hotaritoare sint/ pentru fericire doar citeva momente –/ primul contact cu apa calvitia/ alfabetul/ schimbarea dintilor identitatea/ potentiala cu viata de rutina/ acomodarea selectiva la/ entropie/ presa cintarul partenera secreta si periodic/ intr-o pajiste de menta/ drept/ demnitate personala – Melancolia“.

O poezie precum Colaps aduce cu sine antinomia fundamentala ce genereaza tensiunea lirica in versurile Martei Petreu: aceea dintre afect si ratiune, dar si dintre realul traumatizant si intelect. Pentru autoare, intelectul este singura instanta ce poate proteja si mintui fiinta de demonia timpului, a istoriei, a involburarilor simturilor. Prin insumarea senzatiilor in rationamente si axiome, prin incapsularea pulsiunilor sufletului in rigoarea conceptelor, fiinta isi recapata echilibrul pierdut, se refugiaza intr-un spatiu al ordinii si al armoniei. Creierul e, asadar, o metafora esentiala pentru lirismul Martei Petreu: „Am rivnit aceasta experienta perfecta:/ sa ma adapostesc in propriul creier/ ca-ntr-un uter matern/ Si sa tac dracului// Oho! Am exact dimensiunea propriului corp –/ jubilam/ Emisferele cerebrale sint cel mai senzual cuplu:/ o juisare intr-o eterna aroma de menta/ Atita identitate (cit intr-un cerc vicios)/ ma va duce departe!/ Lepra Scufita Rosie/ Inchizitia – tot atitea duiosii/ pentru a-mi petrece virsta adulta// Sa ma adapostesc in/ propriul creier/ ca-ntr-un uter matern:/ de bucurie/ ma rog pentru antropofagii ramasi afara“.

Daca gestul locuirii are, pentru Marta Petreu, conotatiile exasperarii de a trai si ale spaimei de neant, locul in sine, scena vietuirii este investit cu valente ale negatiei si ale aneantizarii. Imaginile reificarii, figuratia funambulesc-oniri-ca, simbolurile limitelor si ale captivitatii, metaforele caderii, toate acestea fac parte dintr-un scenariu apocaliptic in care constiinta se afla ea insasi incarcerata, anihilata, lipsita de orice reper benefic, de orice sprijin ontologic si gnoseologic, precum in sugestiva poezie Locul: „Aici se afla deznadejde. Nimicire/ Aici limita triumfa ma incarcereaza ma sugruma/ Aici nu exista verdeata si bucurie/ aici se destrama mirajul iluziile/ ratiunea si inima se/ contopesc devin identice/ devin neputincioase/ Nu vad vreun inger/ Aici aflam ca/ gratuite au fost poverile durerea amaraciunea/ aici iti piere cheful de gluma si pofta de viata/ Aici luciditatea formuleaza ultima concluzie/ ce se intoarce (deopotriva) contra/ lumii si a ei: nu exista sens// Aici binele si raul se suspenda sint identice/ indiferente/ aici e o jumatate batrina infricosatoare/ si un cer jos/ jos/ la nivelul umerilor la nivelul glesnei/ negru gol insuportabil/ Aici e frig si infern.

Lipsesc comprehensiunea/ tandretea judecata pedeapsa/ nici un zeu nici un sens nici o dreptate/ nici o speranta de/ mintuire// Aici fiecare om poarta in circa intreaga umanitate/ iar efortul sau/ sta nerasplatit/ Aici e insomnie e ceasul mortii/ Aici trufia noastra se dezlantuie puhoi/ tine cerul pe umeri/ da trufia constiinta-de-sine luminata de deznadejde/ Crunt/ dezamagita inima/ Aici se confunda stravechi presentimente si temeri: nu exista sens/ Nu// Aici binele si raul sint gaunoase ca o toba de tinichea/ Dumnezeu e vorba goala/ de tinichea/ om viermisor molusca tinichea// Aici nu exista structura tandrete lege/ recunoastere/ aici se naste parerea de rau si dorinta de a fi/ nu om/ ci animal:/ curat/ nedomestic supus legilor speciei// E o liniste desavirsita stearpa imi aud pulsul/ imi aud celule macelarindu-se cu mare pofta reciproc/ Sint om. Sint viu. Sint vie. Sint/ un loc viu/ acid/ ce si-a atins implinirea. Limita. Aici e loc destul/ pentru deznadejde./ Devorare. Autodevorare./ E exclusa mintuirea. Punct“.

Poeta a exasperarii ontologice, a crisparii de a fi, a trairilor-limita, Marta Petreu scrie si vietuieste cu spectrul egolatriei in fata, rezumindu-si spaimele intr-un vers eliptic, intr-o expresie de o liminara concizie, in imagini concentrate la maximum, corosive, in viziuni neconcesive, in care iluminarile sint doar bruste irizari ale unui infern cotidian. E un infern din care pina si sentimentul iubirii a fost evacuat, o lume a cruzimii si alienarii, deposedata cu totul de iluzia redemptiunii. Asta ni se spune, cel putin, in poemul Coborirea ingerilor: „Nu exista iubire. Slava tie: nu mai exista. Exista/ numai gura asta spurcata a mea care/ spune / cuvinte: bucurie tandrete dragoste dimineata/ sens lumina iarba placere// Dar pe lume exista numai cruzime// si ploaia asta de singe/ hemoragia asta intunecata a ta// Oho! degeaba ploua cu singe: noua nu ne mai pasa/ in zadar ne faci/ semn/ Nu exista iubire Domine nu / Noi sintem pe de-a-ntregul ai tai// Oho! ai tai/ umblam prin stratul negru de singe/ ca prin iarba de toamna cu bruma// Sintem ai tai/ Domine. Cad din cer/ ca niste fulgi care latra/ ciinii tai. Ninge cu javre/ Urla la stele/ boturi flaminde de ciine/ Da. Sintem ai tai. Tata. Hulim in numele tau:/ faca-se deci/ voia ta de calau// Eu sint Marta. in genunchi ma asez. intind grumazul. Amin“.

Poezia Martei Petreu este, cum s-a subliniat de multe ori, o poezie a intelectului, in care reflexele realului si ale sinelui se geometrizeaza cu masura, capata proportii juste si relevanta, prin pondere si relief semantic. Dar e, pe de alta parte, si o poezie a exasperarii ontice, in care gindul poetic traseaza liniile convulsive ale spasmelor unei trairi nedisimulate, din care orice urma de conventionalitate ori de mitizare s-a retras.