OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oskar PASTIOR
33 poeme cu Petrarca
Traduse de Nora Iuga, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000,
79 p., f.p.


Luni 26 martie. In Macedonia, trupele guvernamentale si rebelii albanezi schimba tiruri grele. In Israel au loc in continuare ciocniri intre evrei si palestinieni. In Europa Occidentala se da o lupta grea contra febrei aftoase (in englezeste: foot and mouth disease, adica boala picioarelor si a gurii), pentru indepartarea careia sint ucise si incinerate zeci si sute de mii de animale.
Luni 26 martie, orele 18.30 trecute fix. In sala de spectacole si conferinte a Institutului Goethe din Bucuresti, la etaj, Gellu Naum, Oskar Pastior si Ernest Wichner stau in fata auditoriului, care ocupa aproape toate scaunele. E o minunata seara de primavara timpurie: mai cald decit de obicei la sfirsit de martie, dar inca nu foarte cald, aer proaspat, cer albastru intens, cum vara, cind devine spalacit, nu mai vezi. In cladire inca se mai incalzesc caloriferele, insa, in compensatie, usile balconetelor de la sala de conferinte sint deschise una dupa alta.
Gellu Naum are 85 de ani si peste jumatate. Oskar Pastior e cu 12 ani mai tinar. Ernest Wichner e abia la cota 48.
Inainte ca ei sa se produca, vorbeste Hans-Georg Thönges, directorul Institutului Goethe. Le rezuma biobibliografiile, cu numeroase detalii, mai ales la Naum si Pastior, incit Wichner, care preia stafeta, glumeste zicind ca notitele pe care si le pregatise in caietul din fata lui au devenit inutile, Thönges spunind deja tot ce e de spus despre cei doi.

Plecat din Romania la sfirsitul anilor ’60, Pastior (nascut la Sibiu) a luat cu el Athanorul cu care Naum-suprarealistul „redebutase“ dupa doua decenii de tacere impusa de regimul comunist. Celui dintii i-au placut atit de mult poemele celui de-al doilea, incit a tradus o parte dintre ele si le-a citit ori le-a publicat pe ici, pe colo. In ultimii ani, datorita renumelui international in crestere al de-acum batrinului suprarealist, poeme si proze ale sale au aparut pe meridiane diverse, inclusiv in Germania, Austria, Elvetia „alemanica“ (zic elvetienii francofoni). Pastior, stabilit in Berlinul de Vest si ajuns si el autor de renume, contribuie la unele dintre transpunerile operelor lui Naum si-l secondeaza in mai multe lecturi publice, la Zürich, Leipzig, Berlin si-n alte locuri. De asta-data, Pastior vine in Romania pentru a i se decerna un premiu (Premiul pentru excelenta al Fundatiei Culturale Romane), ocazie cu care i se lanseaza un volum recent tiparit aici, la Bucuresti (la editura aceleiasi fundatii), si-si citeste poemele la Institutul Goethe. Il invita de asta-data el pe Naum sa-l insoteasca in fata publicului.
Wichner e „moderatorul“ serii. Foarte tinar fata de ceilalti doi, e si el un autor cunoscut: poet, membru al Aktionsgruppe Banat, emigrat tot la Berlin, lucreaza la Literaturhaus, loc unde se intersecteaza multe trasee culturale ale capitalei germane. Cu Pastior se cunoaste – fireste – foarte bine, iar Naum a fost la rindul sau oaspete la Literaturhaus, unde a citit versuri secondat de cine altcineva decit de Pastior.

Seara calma, de primavara timpurie. Zimbete, atentie participativa, relaxata. Ceva in aer le da celor citeva zeci (o suta?) de persoane aflate acolo, la etajul I al elegantei cladiri, un sentiment special. Trio-ul Naum-Pastior-Wichner este special! „Mezinul“ vorbeste despre ceilalti doi, le reia biografiile, le descrie traseele operelor, apoi ii lasa sa se desfasoare.
Mai intii – secventa lui Naum. El isi va citi poemele in romaneste, iar Pastior, ca la Berlin sau la Zürich, va oferi versiuni in limba germana. Spre surprinderea tuturor, Naum abandoneaza de la bun inceput scenariul prestabilit si incepe sa povesteasca un episod de tinerete, de pe front. Pe tonul lui jumatate timid-jumatate sfatos, vorbeste despre cum e sa traiesti ca poet, despre cum n-a tras el niciodata in oameni, desi statea in transee cu pusca indreptata spre liniile inamicului, despre cum ii scria el sefului de pluton scrisorile catre logodnica, despre cum a plecat inapoi, spre spitalul din spatele frontului unde se ingrijeau animalele, si cum calul lui a murit pe drum, in tren. Face ocoluri, divagheaza, abandoneaza uneori firul si explica linistit ca l-a pierdut, ca a inceput sa uite, ca nu e usor sa ai 85 de ani, dupa care isi aminteste si continua. Din rindul al doilea, la celalalt capat fata de cel la care stam noi, doamna Ligia, sotia lui, ii face semne din ce in ce mai suparate, incercind sa-l opreasca din povestit si – intr-adevar – el se opreste o clipa, atit cit sa spuna cu voce tare „Uitati-o pe iubita mea cum imi face semne ca sa ma opresc, dar eu va povestesc ce este poezia si ce inseamna sa fii poet!“ si „Da, iubito, termin imediat, dar n-am terminat inca!“. Dupa un timp deschide Malul albastru si citeste patru sau cinci poezii si lumea il aplauda indelung. Pastior alege versiunile in germana ale altor texte, citeste si el si lumea il aplauda, ii aplauda indelung. Apoi se ia o pauza.

Partea a doua e doar a lui Pastior. Poezia batrinului suprarealist o stiam cu totii, insa pe a mai-tinarului sau confrate nu. Pastior citeste fara sa se mai faca vreo traducere, nici in fata noastra, nici in casti. Curind vom vedea ca nici nu e nevoie neaparat de traducere. Chiar de aici porneste, de la ideea de traducere. Vorbeste mai intii, pe scurt, despre faptul ca, dupa echivalentele pe care le-a dat poemelor lui Naum, va continua si prin lectura propriilor sale texte sa „traduca“, daca acceptam ca termenul poate avea un sens foarte larg. Si incepe sa citeasca un sir din ce in ce mai spectaculos de poeme in care experimenteaza sonoritati dintre cele mai ciudate: oarecum in linia vechiului „instrumentalism“ de la sfisitul secolului XIX, ritmat si „jucat“ ca la sfirsit de secol XX si inceput de XXI, aproximeaza echivalente ale experimentelor lui Hlebnikov, cautind sa regaseasca in nemteste sacadari din ruseste – desi nu scrie chiar in limba germana, ci intr-un idiom in care unele cuvinte sint recognoscibile, dar multe alte „vocabule“ au doar functii eufonice, fara sa insemne efectiv nimic. Reia si rescrie sau remodeleaza texte, teme, bucati muzicale din secole vechi, jonglind cu silabele, cu vocalele, cu consoanele, „cintind“ din cind in cind, urmarind un fel de partitura cu note sau doar cu indicatii de ritm ca pentru percutionisti. Trece la un poem despre sextine in… sase limbi: nemteste, frantuzeste, englezeste, italieneste, ruseste si romaneste! Tiparul e repetitiv, cu variatii mai ales la final de vers, caruselul limbilor diferite conducind la un haz colosal. Mi-l aminteste pe-al nostru Foarta, si el prestidigitator al limbajului, si el poliglot, gata oricind sa amestece in conversatie sau in poezie jocuri de cuvinte frantuzesti si rime englezesti. Chiar zimbeste – parca – jucaus ca Foarta, doar ca e de felul lui un domn putintel mai sobru, mai putin hitru-pisicher decit timisoreanul. La sfirsit, cind il intreb daca-l stie pe Foarta, imi spune ca a auzit de el, dar nu pare sa-l fi citit efectiv. Ar trebui – ma gindesc – sa fie pusi o data laolalta, sa „cinte“ impreuna!

Abia in timp ce-l ascult pe Pastior performindu-si poemele inteleg mai bine ce e cu cele 33 poeme cu Petrarca, o carte in care – de fapt – doar un sfert e tradus acum in romaneste. Celelalte parti sint asa: sonetele respective in original, in italieneste, apoi versiunile lor romanesti reproduse din editia Etei Boeriu (din 1974), apoi echivalentele lui Pastior in nemteste. Volum biauctorial (editia germana, din 1983, era semnata chiar „Oskar Pastior und Francesco Petrarca“) si trilingv (italiana-germana-romana, extensie spre limba noastra a bilingvismului aceleiasi prime publicari). Textele lui Pastior sint traduceri libere, in proza poematica, apropiate pina la un punct de originalele lui Petrarca, dar cu licente surprinzatoare, amanuntiri sau reflectii generale, divagatii ironice s.a.m.d. Exercitii intertextuale luate foarte in serios (si cu umor!) de catre un autor pe care-l stimuleaza proximitatea altora. Fata de ei, de Petrarca, Hlebnikov si altii, reactioneaza. Prin identificare sau prin diferentiere se exprima pe sine. Isi cauta identitatea in alteritate. Intr-un fel, e un plurilingv care face poezie din destinul sau de sas roman calator prin lume…
26 martie, seara devine noapte – si, la un moment dat, simtind ca in primavara timpurie bucuresteana se intimpla ceva special, te intrebi daca e o iluzie sau chiar poate poezia sa fie mai importanta ori la fel de importanta ca tragediile vietii reale, din Macedonia si de oriunde. Sau macar sa le faca pentru o clipa uitate. Sa fie atare iluzie un sacrilegiu?