Congresul PSD şi rezultatele lui nu chiar foarte aşteptate,
dar cumva previzibile, au relansat vînzoleala a ceea ce numim – foarte pompos,
pe alocuri, şi extrem de găunos, mai tot timpul – „viaţa politică românească“.
Deja şi celelalte partide majore şi existente pe scena politică sînt în
fierbere. Căutînd noi formule de conducere şi strategii pentru aconsolida, evident, puterea (în cazul
PD-L-ului) sau a eficientiza, zice-se, acţiunile opoziţiei (în cazul PNL-ului
şi PSD-ului). Cumva, normal, natural şi firesc, precum ies ghioceii în fiecare
primăvară. Doar că... Doar că actuala configuraţie parlamentară nu are
asigurată o majoritate confortabilă (şi cea minimală a fost alcătuită după
multe opinteli şi codoşlîcuri de culise) pentru a „trece“ legile organice, şi
atunci sînt necesare noi manevre pentru îmbunătăţirea situaţiei. Şi realizarea
unei majorităţi consistente. Aşa s-a născut noul grup al „independenţilor“, un
fel de oaste de strînsură, precum erau başbuzucii în armata otomană, care – mai
nou, şi nu de ultimă oră – ar vrea să joace un rol major pe scena politică.
Condus de un oportunist cu multe stele pe epoleţi – şi care
face de rîs şi ruşine tot ce înseamnă noţiunea de militar în Armata Română, de
la generalii Cristescu şi Averescu pînă la Iacobici şi Mihail –, grupul
independenţilor a devenit o masă atractivă de manevră pentru toţi cei care vor
să-şi asigure un loc călduţ şi protejat în această viaţă. Şi unde poate fi el
altundeva decît lîngă sau pe lîngă putere? Oricare ar fi ea. De ieri, de mai
ieri sau de astăzi. Cine ar mai avea (sau are) puterea şi îndîrjirea de a
refuza un sistem politic, o ideologie, o religie sau capriciile unui satrap ca
să sacrifice ani de viaţă sau bunăstarea familiei şi a copiilor? Cine îşi mai
permite să se dedice unui ideal sau unei idei într-o lume în care success
stories fac norma, iar păguboşii de loosers sînt trataţi, dacă nu cu dispreţ,
măcar cu o ipocrită condescendenţă.
Cine să mai stea cu anii prin puşcării, precum Nelson
Mandela, Havel sau Djilas, doar pentru a fi consecvent cu el însuşi şi cu
drumul ales? Exemplele frumoase se pot multiplica. Doar că ele nu prea servesc
în viaţa reală. Mai ales în cea românească. Unde descurcăreala a produs mereu
efecte, iar compromisul – moral, politic, ideologic – a lăsat urme grele. Sau
nu a lăsat nimic. Trăim – trăim bine sau rău, frumos sau urît, nici nu mai
contează. Veşnica justificare, însoţită de acel oftat „ce să fac, nu aveam de
ales, asta e“, devine o justificare puerilă. Am văzut la televizor cum un
recent părăsitor al PSD-ului, un distins intelectual şi academician cu ştaif şi
morgă, dădea exemple istorice şi justifica senin arta compromisului. „Trădarea“
unui partid, a unui crez, a unui lider. Cuvinte precum „camarilă“ sau „gaşcă“
le erau livrate senin şi fără crispări foştilor săi colegi de partid şi – de ce
nu? – de crez politic. Aferim! Dezertarea unui număr de deputaţi şi senatori
din PSD şi PNL – dar şi a unor intelectuali livraţi fără acte puterii actuale,
ci doar prin jurămînt de crediţă şi activism politic sans rivage – şi trecerea
lor în tabăra actualei puteri par să mire opinia publică. Pentru cine ştie
niţică istorie, nu e nimic nou. Aşa că naşterea grupului de independenţi din
Parlamentul României, care să sprijine deciziile Guvernului şi iniţiativele
preşedintelui, vine cumva în ordinea unei logici întoarse pe dos, care chiar
funcţionează. Fuga din PSD a unor membri marcanţi – la urma urmelor, de ce ar
trebui o ţară întreagă să bocească şi să sufere la acţiunile lui „Cristi“
Diaconescu sau Marian Sârbu, de parcă am vorbi de Pârvan sau Iorga(„Aştia tot de la PSD sînt?“)? nu este chiar
întîmplătoare. Goana după poziţii administrative, funcţii bine remunerate şi
putere („Trăiţi, şefu’!“, că e vorba de un ministru sau de o responsabilă de
alimentară) îi face pe destui concetăţeni să aibă ciocul mic şi să accepte
orice ca să trăiască mai bine. Ce e atît de greu de priceput şi de admis?
Admitem, ăsta e adevărul.
Cine nu-i ca ei/noi ori e prost, ori e handicapat. Şmecheria
bate de prea multă vreme inteligenţa autohtonă ca să mai avansăm interogaţii
suplimentare. Nu mai vrea nimeni să facă apostolat şi sacrificii, totul se
consumă repede, acum. De aici nebuneala după funcţii, onorori, bani şi o viaţă
îmbelşugată. Criză, necazuri, boli, moarte, nefericire, popor – ei, acum, astea
sînt probleme pentru ONG-uri! Care papă alţi bani, altminteri, să nu ne facem
iluzii că mai există ceva curat şi senin în România. Disoluţia partidelor de
opoziţie şi crearea unui singur partid de unanim consens ar fi o soluţie dorită
de actuala putere. Cum şi cînd se va realiza, acest lucru depinde tot de
contemporanii noştri. Anticomunismul de care se face atîta caz nu mai produce
efecte decît în plan politic. Nu se mai poate face o condamnare reală a unui
real regim criminal, ci una soft, teoretică şi universitară. De ochii lumii.
Care, eventual, mai poate aduce voturi, votanţi sau – de ce nu? – aplauzele
noilor generaţii de studenţi care cercetează şi condamnă, la o bere, crimele
comunismului.
Aşa, teoretic. Băsescianismul a devenit mai nociv decît
Traian Băsescu, preşedintele nostru ales. Să ne trăiască cu toţii! Şi să trăim
bine! Doar unii. Care apucă. Restul e fără rest. Sîntem independenţi să alegem.
Camus are o povestire (Oaspetele) în care un arab criminal este pus să aleagă
singur între a fi liber şi a fi pedepsit. Şi alege, singur, drumul închisorii.
Va avea însă conştiinţa liberă. Ce ar mai fi de adăugat?
Un prost ar zice: „independenţii“ de la Bucureşti.