Mărturia unei generaţii pierdute

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Manuscrisele nu ard, mărturisea Mihail Bulgakov cîndva, într-un context în care adevărul trebuia îngropat în sertare, la adăpost de ochiul cenzorului şi de mîna cea lungă a poliţiei politice. Cu această profesiune de credinţă se va fi mîngîiat şi Dinu Pillat – şi nu a greşit, avînd în vedere că acum, exact la 50 de ani de la pronunţarea cumplitei sentinţe în procesul intelectualilor din lotul Noica-Pillat, s-a găsit (mare minune!) mult căutata dactilogramă a romanului Aşteptând ceasul de apoi, confiscat de Securitate ca principal „corp delict“ şi pierdut apoi în labirintul arhivelor. Dar nu mi-am propus să reconstitui aici spectaculoasa „biografie“ a cărţii, evidenţiată deja de majoritatea comentatorilor – vreau să surprind doar specificitatea sa estetic-ficţională, ţinînd cont de o afirmaţie mai veche a autorului însuşi, care spunea că „un romancier autentic nu trebuie confundat niciodată cu un memorialist“. Pentru a nu comite aceeaşi confuzie, se cuvine să citim textul ca pe o operă de ficţiune stricto sensu, chiar dacă în cazul de faţă vorbim despre un roman „cu cheie“, ce oglindeşte simbolic, fără a o deforma în bine sau rău, „realitatea“ unei epoci mitizate ulterior de memoria colectivă. Să vedem, aşadar, în ce măsură şi prin ce procedee tehnice poate ficţiunea (rămînînd „ficţiune“) să reflecte evenimentul istoric mai obiectiv decît „istoria“ resuscitată memorialistic (ca pură factualitate), fără mînie şi părtinire şi fără nici un fel de parti pris auctorial.

Despre sursele de inspiraţie ale romanului ne informează în amănunt mărturiile consemnate de-a lungul numeroaselor interogatorii la care a fost supus inculpatul. Aflăm, astfel, că ar fi vorba de „o completare şi o continuare a romanului Tinereţe ciudată“, avînd ca subiect „mişcarea legionară clandestină“, prezentată sub numele transparent-profetic de „mişcarea Vestitorilor“. Cîteva personaje ale cărţii ascund, apoi, identitatea unor personalităţi istorice, precum Corneliu Zelea Codreanu (Toma Vesper) sau Armand Călinescu (Sebastian Răutu), şi tot din „istorie“ sînt inspirate secvenţele ce relatează sfîrşitul lui Rotaru (alias Valeriu Cristescu, despre moartea căruia s-a scris în Universul), asasinarea Căpitanului sau episodul „reacţiunii“ de la Facultatea de Litere, unde legionarii s-au răzbunat pe evrei scoţîndu-i afară din sălile de curs (scenă povestită autorului de Mihail Sebastian). Ca principale izvoarele „ideologice“, dactilogramele interogatoriilor reţin textele lui Nae Ionescu din Roza vînturilor, Schimbarea la faţă a României, o broşură a Căpitanului (Pentru legionari) etc. Sînt invocate, de asemenea, numeroase surse orale, menite a-l familiariza pe scriitor cu aspectele fundamentale ale fenomenului legionar (cel mai apropiat sfătuitor i-a fost, se pare, Ionel Teodoreanu, un apropiat al familiei Pillat – celebrul prozator moldovean fiind chiar naşul de cununie al lui Dinu). În fine, după o lungă etapă de documentare, romanul e scris în numai 3 luni, în vara lui 1948, şi trimis spre lectură lui Călinescu, cu speranţa unei receptări pozitive. Însă Profesorul convertit la optimism nu agreează textul, reproşînd tînărului său asistent maniera empatic-participativă de abordare a unui „subiect“ ce trebuia tratat, invariabil, cu pasta groasă a caricaturii, ca în Bietul Ioanide (indiferent de nuanţe, obedienţa faţă de noul regim îl va determina pe marele critic să comită acelaşi abuz de interpretare ca şi acuzatorii de la proces). Şi totuşi, pe lîngă lectura aceasta dogmatic-ideologizantă, dosarul receptării critice conţine o impresionantă colecţie de interpretări, ca în subsolul Ţiganiadei, cititorii romanului exprimîndu-şi fie satisfacţia (ca Vasile Voiculescu, complet străin de mişcarea legionară), fie nemulţumirea (aici intră majoritatea celor ce au comis greşeala de a vedea în carte doar „documentul“ şi nimic altceva). Or, abia opţiunea pentru perspectiva „estetică“, singura adecvată, favorizează desprinderea de monotona silabisire „mimetică“ a contextului.

Condiţia romanului, între document şi ficţiune

Nu întîmplător, prefaţatorul volumului, Gabriel Liiceanu, recomandă lectura în grilă psihologică, subliniind totodată, corect, unitatea de viziune şi „ton“ dintre romanul confiscat de Securitate şi cărţile anterioare (Tinereţe ciudată şi Moartea cotidiană), republicate, de altfel, în anii ’70, cu voie de la cenzură. Pentru nevinovăţia scriitorului ar pleda, prin urmare, însăşi configuraţia estetică a textului, care, deşi abordează fenomenul legionar, nu face deloc elogiul legionarismului, în maniera literaturii tezist-propagandistice. Numai anchetatorii stupizi au răstălmăcit lucrurile tendenţios (alături de criticii oportunişti), atribuind romanului în ansamblu un caracter „mistico-legionar“ şi punînd pe seama autorului „faptele“ şi „ideile“ personajelor sale. Dar Aşteptând ceasul de apoi nu e un roman „mistico-legionar“ (categorie tematic-ideologică), şi cu atît mai puţin unul „străbătut de la un capăt la altul de îndemnuri legionare“, cum stă scris în documentele procesului. Dimpotrivă, fundalul istoric (cu „temele“ predilecte) pare mai curînd un simplu pretext pentru ilustrarea unei problematici psiho-morale, abia aceasta cu adevărat importantă – George Ardeleanu semnala nuanţa dostoievskiană a cărţii (vezi cronica domniei sale în grupajul de săptămîna trecută). Astfel, dacă în romanele anterioare prozatorul îşi concentrase atenţia asupra unor psihologii individuale, pentru a le dizolva „fenomenologic“ într-un discurs de „grad zero“, în trena Străinului lui Camus şi, nu mai puţin, a romanului românesc „experimental“ din deceniul patru (Eliade, Blecher, Fîntîneru, Bonciu, Holban etc.) – acum, perspectiva se focalizează asupra psihologiei colective, în raport cu care se definesc personajele (e drept, în funcţie de criteriul biologic-generaţionist, şi nu de acela psiho-social). De aceea, spunea tot Gabriel Liiceanu, cărţii îi lipseşte dimensiunea de „frescă istorică“: autorul nu şi-a propus să păstreze cu fidelitate memoria unei epoci, arătîndu-se în schimb interesat de semnificaţia evenimentelor şi de atmosfera morală – ceea ce înseamnă că, fără a fi un roman social, Aşteptând ceasul de apoi nu intră, de fapt, nici în categoria romanului psihologic (axat în genere pe introspecţie şi pe o cazuistică amoroasă, şi luînd eul individual ca unic obiect de investigaţie). Prin importanţa acordată conflictului „ideologic“ dintre părinţi şi copii, dintre bătrîni şi tineri, cum şi prin natura schematic-simbolică a personajelor gîndite a configura nu atît o psihologie individuală, cît o tipologie specifică, romanul lui Dinu Pillat aparţine mai curînd literaturii condiţiei umane (categorie estetică analizată de Liviu Petrescu în inteligentul său studiu din 1973, Romanul condiţiei umane).

Romanul e structurat în opt părţi (după simbolul teologic al zilei a opta?), cu cîte trei capitole fiecare, şi urmăreşte diversele atitudini prin care o serie de personaje-tip reacţionează la provocarea istoriei, pe fondul escaladării conflictului dintre autorităţile statului şi mişcarea naţionalist-mesianică a Vestitorilor. Iniţial configurată ca grupare transpartinică, avînd drept scop regenerarea neamului pe temeiurile moralei creştine, mişcarea Vestitorilor e tolerată o vreme, pentru a deveni ulterior indezirabilă, odată cu acţiunile terorist-criminale pe care le dezlănţuie ca „răspuns“ la asasinarea liderului ei spiritual, Toma Vesper. Vendetta anarhistă a Vestitorilor atinge punctul culminant în momentul lichidării prim-ministrului Sebastian Răutu, după care toţi Vestitorii şi simpatizanţii lor sînt arestaţi sau ucişi. Prozatorul reconstituie cinematografic evenimentul istoric printr-o naraţiune cu caracter episodic, ce relatează la pas „povestea“ fiecărui personaj în parte, legînd la sfîrşit toate firele într-o compoziţie unitară (trebuie menţionat drept element de virtuozitate orchestrarea minuţioasă a punctelor de vedere – ca în Patul lui Procust, să zicem).

Părinţi şi copii

În prim-planul naraţiunii se află familia Holban, plasată convenabil pe scara socială (reprezintă clasa burgheză din interbelic), dar subminată din interior de o ireversibilă disoluţie morală: tatăl, Grigore, e un ins egoist şi de o sterilitate absolută, un „specialist“ în fel de fel de ştiinţe inutile, care-şi petrece viaţa doar printre cărţi, izolat în propria bibliotecă, pe cînd Raluca, soţia sa, întruchipează tipul femeii sensibile, cu sufletul întors spre trecut, dar şi al mamei, îngrijorate de soarta propriilor copii. Oglindă a societăţii corupte, familia se vădeşte a fi, în ciuda aparenţelor, o instituţie mincinoasă, de vreme ce unul dintre băieţi, Ştefănucă, e rodul unui adulter, pe cînd celălalt, Lucian (odrasla legitimă, adică), îşi descoperă de timpuriu homosexualitatea. Deşi diferiţi prin temperament şi inteligenţă, ambii copii aderă la mişcarea Vestitorilor, exprimîndu-şi în felul acesta revolta faţă de „ruginita“ filozofie de viaţă a părinţilor, care e chiar „filozofia“ lui Mitică şi a comediilor lui Caragiale (nu ţinea ridicolul Jupîn Dumitrache la „onoarea de familist“?) –, dar tinerii nu vor să ştie de glumă şi plănuiesc să-l ucidă pe Sebastian Răutu, prim-ministrul, chiar cu ocazia semicentenarului Scrisorii pierdute (nota bene: satiricul Caragiale a fost şi un evocator nostalgic al patriarhalităţii).

Pe cît e de superior înzestrat intelectual, pe atît e de puţin dotat Lucian pentru viaţă: insomniac, admirator al lui Mallarmé (artist eminamente antiburghez) şi al purificării spiritului prin artă, el se simte fascinat exclusiv de ideologia mişcării, dispreţuind vitalitatea trivială a coreligionarilor cu poftă de acţiune. Candidul Ştefănucă, în schimb, intră în joc aproape involuntar, contaminat de gesticulaţia energică a celor din jur, şi tot el îi introduce în casă pe Rotaru (viitorul lider al grupării) şi pe Vasia Voinov, un anarhist ce atrage interesul erotic al lui Lucian şi al Lilianei, sora celor doi fraţi Holban. Amănuntul nu e de prisos, pentru că ataşamentul faţă de mişcare se măsoară în capacitatea fiecăruia dintre „vestitori“ de a renunţa la familie (şi, implicit, la convenţiile sociale din „vechiul regim“) fie prin asceză, fie prin desfrîu: fanaticul Vasia îşi reprimă sexualitatea pentru a putea duce netulburat la capăt planul asasinării lui Sebastian Răutu, pe care îl împuşcă în plină stradă, lăsîndu-se la rîndul său ucis, iar Rotaru acceptă rolul de întreţinut al unei prostituate bătrîne, cu disperarea omului care nu mai are nimic de pierdut (află dintr-un ziar că fosta lui iubită murise de tuberculoză). Un alt adversar al familiei burgheze e Stanian, tipul bărbatului întreţinut, ce-şi părăseşte soţia şi copilul de dragul călugăriei. Nu lipseşte din galeria portretelor nici tipul ambiţiosului, ilustrat de Lică, personaj memorabil (îi admiră pe Nae Ionescu şi pe Napoleon), intrat în rîndurile grupării din oportunism (plagiază articolele Profesorului, fiind publicat, drept răsplată, în... Revista Fundaţiilor!), şi tot din oportunism îşi trădează mai apoi camarazii, ca agent al siguranţei, pentru a fi într-un tîrziu arestat, asemenea tuturor celorlalţi.

Dar cel mai interesant „erou“ al romanului pare a fi, cum bine a remarcat Daniel Cristea-Enache, Raluca Holban (şi în Moartea cotidiană tot analiza psihologiei feminine reţinea atenţia prozatorului), personaj-raisonneur care, neputînd înţelege prezentul, se refugiază profilactic în trecut şi începe să-şi scrie memoriile (vezi episodul morţii lui Granmama, relatat cu o acută receptivitate faţă de fenomenul degenerescenţei psihice – s-a vorbit despre predilecţia prozatorului pentru astfel de „cazuri“). Speculînd puţin, s-ar zice că Raluca Holban reprezintă, simbolic, nu doar generaţia părinţilor condamnaţi de propriii lor copii (bătrînii se refugiază în amintiri şi în patriarhalitate, pe cînd tinerii preferă să trăiască periculos, în ritmul trepidant al vieţii moderne), ci şi tipologia scriitorului din vechiul regim (proza românească din secolul al XIX-lea e prin excelenţă memorialistică) – şi tocmai de această ipostază desuet-anacronică se delimitează, ironic, autorul cu veleităţi de romancier. Trecerea de la vechi la nou marchează, aşadar, triumful romanului şi al ficţiunii asupra memorialisticii. Fie şi în ceasul cel de pe urmă.

Dinu Pillat nu a izbutit să scrie, cum ar fi meritat, o capodoperă, dar nici nu a semnat vreo delaţiune (lucru rar într-o literatură ca a noastră, în mare deficit nu atît de talente, cît de caractere). De aceea şi rămîne Aşteptând ceasul de apoi mărturia poate cea mai credibilă a generaţiei care a crezut în schimbarea la faţă a României şi, nu mai puţin, un excelent roman despre tentaţia totalitară şi despre mistica „omului nou“, „temele“ favorite ale tuturor utopiilor – inclusiv ale utopiei „vestitorilor“ de mai an, cuceriţi de mirajul salvării colective.