OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atunci cum sa tulburi o astfel de forma perfecta, scriind despre ceea ce-l tulburase cindva pe omul care o intruchipa? – iata intrebarea ce rezulta din ultimul paragraf al fragmentului anterior (II), unde glosam pe tema perfectiunii formale, „statuare“, de „zeitate“, in care precipitase, in ochii mei, personalitatea Profesorului.

- Putea, oare, un „eu“ atit de inhibat sa scrie despre intimitatea oricui altcuiva?
Si apoi, mai cu seama, cine sa scrie? Unul ca mine, care n-avea nici o forma? Un inform care habar n-avea ce-i de capul lui, care nu stia cine este si, mai ales, daca este? Sa scriu, adica, eu, care, pe acea vreme, nu eram in stare sa grafiez intr-un text publicabil nu eu, dar nici macar pe acel mititel cred, prizarit intre doua virgule ce-i marcheaza functia de incidentala, ascunzindu-ma modest si orgolios, nestiutor si atoatelestiutoriu, relativ si absolut, in dosul impersonalului se, despre care voi afla intr-un tirziu, de la Gabriel Marcel, ca nu exprima nici macar individualitatea in indivisul ei, necum persoana in unicitatea ei, ci fiinta comunitara din fiecare dintre noi, cea pe care o manifestam cind traim la nivelul alienat si alienant al lui se zice sau al bineintelesului tuturor, cum ar zice amicul Marius Iosif? Putea, oare, sa faca asa ceva un astfel de „eu“, care nu scrisese – in ciuda unor tentative abandonate, in afara de citeva scrisorele, foarte putine si acestea – un singur rind la persoana intii, pina la prima iesire, in 1993, in Occident, in Italia, la Rimini, unde va scrie un jurnal… episolar? Putea, oare, un „eu“ atit de inhibat si, de fapt, atit de non-eu sa scrie despre intimitatea oricui altcuiva, cita vreme nu avea cum fi altcumva decit aproape total afon si incompetent intr-a sa? Evident, nu.

Nu devii cu adevarat competent in intimitatile altora, oricite carti confesive si teoretice ai fi citit despre ele, decit daca ai ajuns sa fii cit de cit intr-a ta, iar intr-a ta n-ai cum ajunge cit de cit competent decit dupa ce ai parcurs o criza existentiala majora si, eventual, ai si rezolvat-o sau macar i-ai gasit o rezolutie partiala. Iata o regula de aur pe care am descoperit-o foarte tirziu, spre mijlocul anilor ’80, dar pe care, in studentie, o incalcasem, inconstient si usure, scriind incompetent – si incompetent nu pe un plan oarecare, sa zicem, pe cel teoretic, ci tocmai pe plan existential! – despre intimitatile lui Titu Maiorescu si C.A. Rosetti chiar la indemnul Profesorului. Care intentiona sa scoata cu noi, citiva dintre studentii sai, ca urmare a activitatii noastre de la cursul sau optional, o carte colectiva despre jurnalele intime romanesti, poate nedindu-si seama – realizez asta doar acum si indraznesc sa o spun – ca nu prea avea cu cine s-o faca. Si nu pentru ca n-am fi fost – vreunul din noi, adica Stefan Borbély, Vasile Crisan, Ion Cristofor, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Gheorghe Perian, Mircea Petean (baieti rezistenti, cu totii, la presiunile sfertului de secol comunist de dupa facultate si deveniti, cu exceptia unuia, nici el cu nimic mai prejos, ci, din contra, decit ceilalti, scriitori, unii chiar mari) – competenti intelectualmente, ci pentru ca eram, cel putin eu, incompetenti existentialmente.

Dar e greu, ba nu, ci cu totul imposibil de presupus, la un om atit de… competent existential si atit de sagace in cunoasterea Celuilalt, ca eroarea sa, daca eroare o fi fost, de-a ne indemna sa scriem despre intimitatile scriitorilor romani, in pofida acestei incompetente grave, ar proveni din inconstienta: ca n-ar fi stiut in ce ape ne scaldam noi la acea virsta. Dimpotriva, e de presupus ca era foarte constient de genul de incompetenta de care sufeream, dar ca a pus-o in balanta cu ceva mai important pentru noi in acel context: cu dorinta sa de a ne da un semn, la sfirsitul facultatii, ca, dindu-ne de lucru impreuna cu Dinsul, nu numai ca, spre deosebire de alti dascali, nu se desparte de noi cu – spre a folosi chiar expresia sa – „salutul belferesc“ pe care-l acuza la unii dintre acestia, dar ca, considerindu-ne inzestrati intr-ale literelor, trebuie sa raminem in continuare legati de literatura, sa ne ancoram existentele de ea ca si Dinsul, putind, fireste, cind aveam nevoie – dupa ce viata ne va fi aruncat care pe unde, iar apoi ne va fi dat lectiile de rigoare si vom fi devenit competenti existential – conta, la disperare sau la bucurie, pe sprijinul sau necintarit. Cam acesta trebuie ca era mesajul „erorii sale“, al carei sens il dibuiesc abia cum.

- Teama de-a nu fi indiscret
De asemnea, tot de-abia acum si aici, in acest text, realizez si falsul in care ma aflam in acei ani, jenindu-ma – daca doar de jena ar fi fost vorba si nu de o neputinta inca insurmontabila – sa scriu despre Teritorii de teama de a (nu) fi indiscret si de a ajunge astfel sa comit ceva de felul unei… crime morale de lèse majesté. Caci – cum nu era genul de om care sa lucreze cu doua masuri, una pentru sine si una pentru altii, care, adica, sa nu-ti permita, chiar june fiind, sa spui despre propria sa intimitate, daca tot si-o dezvaluise publicind o carte despre ea, ceea ce-ti permitea/te indemna sa spui despre intimitatile altora, care s-ar fi simtit lezat daca ai fi scris despre Dinsul ceea ce i-ar fi parut normal sa scrii despre altii, fie ei demult morti – jena si teama de indiscretie nu erau decit niste proiectii ale psychei proprii, niste fictiuni sau, poate, niste fantasme de ucenic nedus la icoane. Teama inchipuita pe care acesta o va depasi in privinta Profesorului de-abia dupa 1983, dupa ce va citi eseul lui Livius Ciocarlie Teritoriile dinauntru si va vedea cu ochii lui reactia sa total admirativa la „indiscretia“ marelui eseist. O va depasi, insa numai teoretic. Fiindca de scris despre cartea crizei Profesorului nu va incepe sa scrie pina in 1994, pentru numarul 1 al Vetrei, dedicat Dinsului, dar si-atunci un text neterminat decit dupa plecarea sa, incomprehensibil de precipitata, dintre noi.

- Existenta ma coplesise. Ma chiar zdrobise
Dar dincolo de cauzele fantasmagorice sau reale enumerate mai sus – jena, teama de indiscretie, neputinta, provenita deopotriva din modestie si orgoliu, de a-mi asuma personal scrisele si de a scrie negru pe alb (caci, fireste, de spus, oral, spuneam poate prea des) si nonsalant eu – mai exista o cauza si mai si, care-mi inghetase, bocna!, cerneala din condei, oricum, unul greoi si bilbiit si mai inainte: aceea, anume, ca pe-atunci eram complet blocat, complet inhibat in fata oricarei carti.

Puteam, fireste, citi oricit, dar nu puteam scrie. Caci existenta ma coplesise. Ma chiar zdrobise. Si bine-mi facuse, imi spun acum. In orice caz, viata ma pusese intr-o criza – spre a folosi, nitel modificata, expresia unui camarad de arme hitru, Bojan – profunda si (multi)laterala, generalizata la toate nivelurile fiintei, si daca, printr-o minune sau printr-un act de vointa nietzscheeana, peste puterile mele, as fi reusit sa-mi inving inhibitia in fata foii albe si sa scriu ceva despre Teritorii, e mai mult ca sigur ca nu as fi inteles mare lucru din criza zaciana descrisa acolo, care ma tulburase pina dincolo de pragul confuziei. De ce? Pentru ca a mea fiind in plina ebulitie si neintelegind nimic din ea, n-aveam cum s-o inteleg pe-a sa. Care, spre norocul meu, imi va da o mina de ajutor, oferindu-mi un model inestimabil gratie caruia voi ajunge sa-mi inteleg propria criza.

Insa, bine-nteles, nu cu una-cu doua, nu indata, ci vor trebui sa se mai scurga multe zoaie si dejectii pe Canalul artificial din Zalau si sa curga multa apa pe Crisul oradean pina voi fi reusit s-o inteleg intru citva. Caci pe atunci – vorba lui Camus, parafrazata de Eugen Simion in supratitlul splendidului sau Jurnal parizian, reeditat in acei ani (1979) – era timpul trairii, al trairii forte, insa a carei intelegere completa va fi aminata mereu, simili-proustian, à bien plus tard – pentru timpul marturisirii. Cum afirma Camus in Nuntile la Tipasa si cum suna motto-ul cartii criticului: „Il y a un temps pour vivre et un temps pour témoigner de vivre. Il y a aussi un temps pour créer, ce qui est moins naturel. Il me suffit de vivre de tout mon corps et de témoigner de tout mon coeur“. Intelegere, cumva, firesc aminata à bien plus tard, pentru timpul marturisirii din toata inima, insa aminat si acesta, la rindul sau, peste poate si totodata fragmentat, de o mina ininteligibila, in rate inegale si pus in pagina in maniere retorice diferite – de la inceputul eseului pomenit, scris la persoana a treia, pina la incheierea lui scurgindu-se sapte ani, iar de atunci pina la marturia de fata, asumata de persoana intii, inca doi.

- Timpul trairii si timpul scrisului
Oricum, criza zaciana din Teritorii va deveni in timp, o buna bucata de vreme chiar fara sa stiu, atit revelatorul si stimulatorul de intelegere pentru propria-mi criza, cit si principalul factor de deblocare pentru propriu-mi condei, chiar daca, desigur, cu reculuri si progrese imprevizibile ori cu paranteze de uitare mai mari sau mai mici – asijderea. Acest lucru are, fireste, o mica poveste. Care – intrucit isi va gasi rezolutia gratie cartii Profesorului, dar si, chiar daca fara sa stie, prezentei sale de la distanta sau mai de aproape, Departe /Aproape, in graiul inspirat al unui titlu de-al sau – e locul si timpul sa fie spusa: aici, la capatul eseului despre Teritorii, si acum, cind acesta e gata de editare, iar Dinsul nu mai e hic et nunc decit cu fiinta de aer, cum mi-a suflat la ureche o alta, mare, fiinta de aer, foarte admirata de prima, Radu Petrescu.