OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Or, de ace(a)sta – adica de „abisul tulburat... al fiintei“, de intimitatea Profesorului, despre care scriam in finalul fragmentului precedent – nu ma puteam atinge. Dintr-o seama de cauze din ce in ce mai grave, oricum, dintr-un sir… indian de cauze prabusindu-se pe o panta agravanta, pina in fundul genunii. Pina la zero. Pina la zero-ul care eram. Si care, poate, mai sint inca, pe ici pe colo, prin partile esentiale. Si cum sa te atingi – ar suna formularea interogativa a primei cauze – de intimitatea Profesorului pe care-l respectai aproape neconditionat si sa-ti permiti sa scrii despre ea?
Cum sa comiti un asemenea act de indiscretie reprobabila, un asemenea sacrilegiu, cind pe-atunci aveai o parere proasta despre exhibarea intimitatii, ba si despre confesiunea ca atare, cind inca mai credeai cu tarie intr-o propozitie selectata deja in liceu de prietenul tau, probabil, pentru uzul propriei aedificatio de sine, din prozele lui Camus, pe care o stii inca pe de rost – „Un om pururea indiferent si insensibil atinge maretia minerala a unui peisaj“ – si al carei mesaj inca il resimteai ca pe principiul de baza al propriei tale aedificatio?

Cum, deci, sa te-atingi de vechea criza intima a fostului tau profesor, pe care-l mai si admirai ca pe un model absolut, ca pe Profesorul, cind ti se parea neavenit sa scrii despre intimitatea oricui altcuiva aflat in viata, iar despre a ta nici nu se punea problema sa vorbesti? Cum sa te-atingi de ea, cind aceasta criza se consumase demult, isi gasise rezolvarea existentiala si se transformase in literatura. Mai grav, cum sa comiti – chiar daca prin asurd ai fi-ndraznit – o asemenea impietate, sa redeschizi o rana veche si sa-l tulburi tocmai acum, cind Profesorul iti parea, de departe, intre toate personalitatile pe care le intilnisesi, ca a atins acmé-ul echilibrului dintre fond si forma: ba chiar ca este cea mai desavirsita intruchipare, cu insusi termenul sau de pe coperta unei carti, a Ordinii interioare reflectate strasnic in exterior? Fireste, a Ordinii de dupa, tot cu termenul sau de pe coperta aceleiasi carti, Aventura. De dupa Aventura interioara, seismica, evident. Cum sa-ti bagi nasul unde nu-ti fierbea oala tocmai acum, cind Profesorul ajunsese sa-si rezolve problemele de fond si sa le faca sa razbata, asa, gata rezolvate, in forma?

- Ordinea interioara exteriorizata in stil
Cu statura sa scunda, dar supla, elastica si perfect verticala, ca o vergea din fibra de sticla, cu infatisarea sa precisa, perfect desenata si cumva transparenta, poate din cauza parului sau alb parca de totdeauna, dar de un alb de dincolo de alb, albit aproape pina la transparenta, cum imi paruse deja cind, in liceu, il zarisem pentru intiia oara, cu chipul sau pe care Cronos il gravase – sau, poate, mai degraba sculptase cu daltita? – cu o concizie perfecta, clasica, din linii putine, vioaie, inechivoce, clare, pregnante si expresive, de-o expresivitate agera si, poate, de aceea, rapid memorabile, cu privirea sa iute si penetranta, laser, trecind prin tine ca printr-un geam proaspat spalat si surprinzindu-te tacit pina-n maduva oaselor, capabila sa observe fulgerator prin jumatatea de fereastra a vreunui demisol de pe vreo strada, de pilda, oradeana, pe care trecusesi singur sau cu Cis de zeci de ori, un obiect insolit sau sa sesizeze dintr-o ochire, pe frontispiciul vreunei cladiri, un detaliu de decoratie minuscul si semnificativ, care pentru noi ar fi ramas pour toujours inexistent, apoi, cu tinuta sa mereu coerenta si de-o armonie nebatatoare la ochi, cu vestimentatia sa intotdeauna impecabil aleasa, dar fara nimic cautat, excesiv, in culori stinse si perfect asortate, in fine, cu mersul sau inezitant si atit de sprinten ca de-abia daca puteai sa tii pasul, gifiind, cu pasii sai iuti, lineari si ascutiti, parca despicind aerul ca pentru a-si taia un coridor numai al sau si al insotitorului, cu opriri ferme, decise, seci, la tinte parca antecalculate si atinse dinainte chiar de-a se opri – cu toate aceste caracteristici ale imaginii sale, inventariate acum in pripa, Profesorul imi parea, de sus pina jos, pe vremea aceea – a intiiei lecturi a relatiei sale de calatorie (cum numea adesea el insusi, la cursul optional despre jurnalul intim, acest gen de literatura) – ca reprezinta insasi figura stilului impecabil. Ordinea interioara exteriorizata in stil. Insasi Forma, ajunsa catre stadiul perfectiunii. Fireste, ca adecvare fara fisura la fond.

- Ritualul fumatului se desfasura cu o rigoare de-a dreptul carteziana
Iar asta razbatea, ba nu, se reflecta ca in niste oglinzi cu ape clare, pina si in actele sale cele mai aparent minore si nesemnificative. Cum era, de pilda, ritualul fumatului, care – bagasem de seama stupefiat de admiratie – se desfasura cu o rigoare de-a dreptul carteziana, dupa instructiuni metodice sigure, parca numerotate ca Regulile lui Descartes: cu o gestica imperturbabila din care intimplatorul lipsea cu desavirsire, calm, dar nu neaparat lent, isi scotea cu mina dreapta pachetul de tigari din buzunarul sting, de la piept, din interiorul vestonului, il punea pe masa, iar cu mina stinga isi scotea bricheta din buzunarul simetric si o aseza paralel cu pachetul, la stinga, pe masa, dupa care ridica pachetul si isi lua tigareta, aseza pachetul unde fusese, lua bricheta si-si aprindea tigara cu dreapta, punea bricheta linga pachet, exact pe locul de unde o luase, apoi fuma, fuma cumva impersonal, fara nici un fel de afectare, rece si abstract, iar la sfirsitul ritulalului stingea calm mucul, reintroducea la locul lor, insa incepind cu ultima, tigarile si bricheta, repetind simetric suita de gesturi din prima secventa, si – ca un punct final care-mi parea ca marca desavirsirea intregii operatiuni abia terminate – isi incheia, atent, vestonul, din trei miscari sigure, de grafician. Acest moment, parca executat dupa un scenariu premeditat si exersat pina la ultimul detaliu, l-am inregistrat odata in biroul sau de la Filologie si am ramas uluit de cita ordine, de cita forma, de cit cartezianism formalizat, incheiat pina la ultimul nasture, de cit estetism latin pusese in cea mai inconstienta si masinala gestica a noastra, a fumatorilor cu gena.

Am inregistrat totul si m-am uluit, fireste, in contrast cu ce mi se-ntimpla mie si cu ce figura pre-carteziana si chiar pre-istorica faceam eu, admiratorul lui Cartesius si al Profesorului, in timpul aceluiasi act: haotic in buzunare, avind mereu mai multe de cite imi erau necesare, aruncindu-mi in ele la-ntimplare si precipitat ustensilele de fumator, incurcind dreapta cu stinga cind voiam sa le recuperez din labirintul lor, frenetic si dezordonat in gestica aprinderii si stingerii tigarii, fumind, probabil, cu fata congestionata, patetic si in forta, repezit, ca gonit de la spate, iar la sfirsit strivind, cu exces de energie anihilanta, mucul de fundul scrumierei, ca pe o ginganie veninoasa, care vrei sa te-asiguri ca nu va mai misca in veci nici un piciorus – nu puteam fi, evident, decit figura contrapunctica, rasturnata (intr-un sant dacic, de nu cumva intr-o crevasa de pestera paleolitica), a Profesorului.

- O capodopera in deriva, cu pinzele fiintei ferfenita
Desi imbracat de data aceea – insa cu totul intimplator, ca prin minune, as zice – destul de ingrijit, de canonic, cam ca si Dinsul, ba si in unele culori apropiate, doar ca fara cravata, m-am perceput in acea zi, acolo, in biroul sau, prin antiteza cu Dinsul, ca pe o capodopera in deriva, cu pinzele fiintei ferfenita – pisc rebarbativ al dezordinii patetice, al dezorganizarii si informului in ebulitie. Intr-un cuvint, al inesteticului dat in clocot si peste marginile recipientului, deja crapat, al fiintei mele. De fapt, peste marginile… a ceea ce se putea desemna doar conventional cu acest substantiv si cu acest pronume posesiv.

- Stilul latin, tacitian, iar pe alocuri cu reflexe calinesciene al Teritorii-lor
Dupa modul in care-mi aparea pe-acele vremi, fie si numai pe din afara, imi era clar ca-si depasise complet criza de identitate tematizata in memorial, ca-si atinsese propria substanta, autentica, si o adusese la forma ei cea mai adecvata posibil. Dovezi? Stilul latin, tacitian, iar pe alocuri cu reflexe calinesciene al Teritorii-lor si al moralistului Mircea Zaciu. Coerenta desavirsita si ordinea intacta a gindirii din eseurile sale critice. Dovezi simple si clare. Evidente eclatante. Desi nu stiam pe-atunci minunata definitie, in fata simplitatii, laconismului si competitudinii careia toate celelalte palesc, data de Hugo formei, imi dau seama de-abia acum, avindu-l in fata ochilor in carne si oase, in litera si in spirit, foarte viu, mai viu decit cel care poarta acum condeiul pe hirtie, ca aceasta – si anume: „Forma este fondul care urca la suprafata“ – se potriveste perfect imaginii pe care mi-o facusem despre Profesor la sfirsitul anilor ’70 ai secolului trecut. In ce-l privea, asa cum mi-l inchipuiam, forma de manifestare – indiferent in ce act major sau in ce gest minimal, din viata sau din scris – era, intr-adevar, fondul care urcase la suprafata. Si precipitase statuar: cartezian si estetic. Cartezian-estetic. Si mai mult de-atit. Era – nu-i asa? – ca o zeitate, insa cea mai umana dintre zeitati, a carei substanta ar transparea direct in forma.