OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eginald Schlattner a scris trei romane, dintre care doua au fost deja traduse in romaneste, la editura Humanitas (Cocosul decapitat si Manusile rosii). Autor ce izbucneste subit in peisajul literar german si roman, „relicva vie“ (dupa propria-i expresie) a unei lumi crepusculare, urmate de un secol mult prea tulburat pentru ca linistitele burguri transilvanene sa-i poata face fata, fara sa capete, mai curind sau mai tirziu, alt chip si alta substanta, preotul luteran din Rosia-Rothberg, sat de linga Sibiu-Hermannstadt, se asaza la masa de scris pentru a marturisi si a se marturisi deopotriva.

Melancolia central-europeana, semn distinctiv al unei literaturi careia ii apartine in chip esential si Eginald Schlattner, razbate din paginile celor doua romane ale sale, din interviurile ori din declaratiile facute. Sasii ramasi in propria-i parohie sint prea batrini ca sa-i poata duce „copirseul“ in cazul mortii, asa ca va ramine sarcina romanilor si a tiganilor peste care pastoreste parohul sas sa-i duca sicriul la groapa. Scrisul lui Schlattner se naste deci ca un soi de raspuns epic la exitus-ul unei lumi, inceput simbolic la 23 august 1944 (ziua in care se desfasoara actiunea romanului Cocosul decapitat). Curgerea implacabila (spunem noi astazi) a istoriei aduce cu sine sfirsitul unei comunitati, iar Schlattner este martor al acestui sfirsit sau, mai bine zis, al inceputului sfirsitului.
Interesant este ca pina la virsta de 65 de ani (atunci cind ii apare primul roman) autorul tradus de Nora Iuga tace, dar tacerea sa nu este nici pe departe o tacere-uitare ori o tacere-fuga, ci mai degraba o tacere-decantare. Vina, tradare, ispasire – autobiografia schlattneriana, neestetizata fortat, ci marturisita ca un exercitiu melancolic si expiatoriu, este rezultatul acestei taceri care in cele din urma ajunge sa dea rod.

- Invingator si invins
Problemele puse de cele doua scrieri ale lui Schlattner sint, dintr-o anume perspectiva, sensibil diferite (pe cit de diferit este chipul Transilvaniei in perioada interbelica fata de cel din anii ’50). Capacitatea de a surprinde o lume in schimbare profunda, potentata si de propria relatie cu acea lume, este remarcabila, dar intre adolescentul de 16 ani, eroul din Cocosul decapitat, si tinarul student la Cluj, pus fata in fata cu Securitatea, se afla nu doar urmarile strigatului-simptom al dezastrului iminent: „Vin rusii!“, ci si diferenta intre a invinge si a fi infrint.

Asupra lui Eginald Schlattner apasa greutatea vinei pe care o poarta (terminologie totusi relativa, dat fiind ca verdictul era cu siguranta deja stabilit de autoritatile comuniste, cu sau fara depozitia lui Schlattner) in procesul celor cinci scriitori germani care a avut loc in 1959 la Brasov (pe atunci Orasul Stalin). in urma procesului, Wolf von Aichelburg, Andreas Birkner, Hans Bergel, Georg Scherg si Harald Siegmund sint condamnati, in total, la 95 de ani de munca silnica. Nu este aici locul sa intram in culisele acestei actiuni judecatoresti, tipice pentru stalinism, chiar daca e mult prea putin cunoscuta la noi (in Germania a aparut insa in 1993 o carte-document exceptionala, Worte als Gefahr und Gefährdung, editata de Peter Motzan si Stefan Sienerth). Cert este ca grupul acuzatorilor lui Schlattner are in vedere tocmai participarea lui la acest proces de pe pozitia de martor al acuzarii.

Dupa cum remarca Rodica Binder, „Manusile rosii este un Bildungsroman in sens invers, negativ“ – constatare mai mult decit importanta, avind in vedere ca primul roman, Cocosul decapitat, poate fi citit ca un Bildungsroman in sens clasic, pozitiv. Adolescentul care pregateste serbarea de incheiere a scolii, mutata din pricina evenimentelor catre sfirsitul verii, in fatidica data de 23 august 1944, este fara doar si poate un invingator, atit in ceea ce priveste relatia cu ceilalti, cit si in ceea ce priveste relatia cu sinele. Marturia lui Schlattner despre Ardealul dintre cele doua razboaie mondiale reuseste sa creioneze o imagine veridica prin lipsa ei de idealism, care in mod straniu nu anuleaza fascinatia exercitata de un spatiu multicultural. Nu este vorba de Transilvania Felix, chiar daca paginile respira nu o data aerul din superba Siebenbürgische Elegie a lui Adolf Meschendörfer.
Cititorilor nu le este oferit doar un document de epoca (despre cit poate fi literatura document de epoca, despre relatia dintre literar si autentic, nu poate fi aici vorba), ci si o descriere a unei maturizari, a propriei maturizari, a confirmarii fata de sine si de ceilalti. Desigur, eroul din Cocosul decapitat este departe de a fi un erou plin de calitati – nu ne aflam aici in lumea povestilor, chiar daca Transilvania poate capata usor un aer de basm.

Tensiunile interioare, influenta celor din jur, prieteniile transformate in dusmanii si iubirile inselate – toate acestea sint elementele care contribuie la formarea individului ce sta sub semnul versurilor goetheene, conform carora omul trebuie sa fie drept si bun. in cele din urma, adolescentul-narator este capabil sa ii faca fata unchiului antisemit, care se comporta grobian cu colega evreica invitata la serbare, ori prietenului devenit dusman si impregnat din cale-afara de teorii hitleriste despre puritatea rasei ariene.
De cealalta parte insa, eroul din Manusile rosii ajunge sa rosteasca numele propriului frate in fata anchetatorilor Securitatii si sa se iluzioneze cu himerele din care era construit „omul nou“. Incapabil sa aleaga vreuna dintre solutiile de rezistenta propuse de Nicolae Steinhardt in primele pagini ale Jurnalului fericirii, personajul principal al celui de-al doilea roman schlattnerian este invins de Istorie. Transfigurata literar, recunoasterea acestui fapt, a acestei infringeri personale, cu repercusiuni tragice asupra altora, vine ca un proces de constiinta tirziu, dar nu neaparat tardiv.

- Cind oamenii nu mai apartin locurilor
Daca romanul Cocosul decapitat marturiseste despre inceputul sfirsitului unei lumi in ansamblul ei – dar si despre niste personaje care traiesc inca in propria lume, chiar daca deasupra acesteia atirna fatidic un cocos fara cap ca o piaza rea – Manusile rosii continua marturisirea acestui crepuscul al unei comunitati si al unui spatiu ce nu va mai fi niciodata acelasi. Personajele lui Schlattner sint toate de-localizate, traiesc in niste locuri pe care continua sa le simta ca fiind ale lor, dar pe care le resimt din ce in ce mai putin ca apartinindu-le propriu-zis.

Iar intrebarea legitima care se poate naste ca urmare a acestei incetari a simbiozei individ-spatiu, simptomatica poate pentru o buna parte din literatura germana din Romania, este daca omul apartine locului sau locul omului. Dincolo de serbarea de sfirsit de an din Cocosul decapitat si de celula Securitatii din Brasov, aceasta este poate dilema fundamentala a romanelor lui Schlattner. Propria lume se afla in declin, propriul eu ajunge sa decada tot mai mult, iar problemele identitare sint cumplite. infringerea in fata anchetatorilor Securitatii (trebuie spus ca principalul anchetator, locotenentul Blau, ajunge sa emigreze in cele din urma) poate fi pusa si sub semnul acestei crase inadecvari identitare, al acestei incapacitati de autorecunoastere intr-o societate care se afla intr-o transformare fortata profunda. Oamenii nu mai apartin locurilor, locurile nu mai apartin oamenilor, haosul este imens. Scriind si marturisind, Schlattner reuseste cumva sa ordoneze acest haos, sa ii ofere cumva un sens, doar ca este vorba de un sens exclusiv post factum. Este ca si cum, dupa noptile in care intelegi ceea ce s-a intimplat, peste zi capeti si linistea interioara dorita.

- Die blaue Stunde
Crepusculul, ca moment al zilei (die blaue Stunde – ora albastra, cum ii spun nemtii), este perioada cind soarele a apus practic, dar are inca destula forta pentru a lumina, perioada in care exista inca destula lumina pentru a nu fi intuneric deplin, dar in care intunericul ce va veni este resimtit din plin. La fel se intimpla si in romanele lui Schlattner: crepusculul incepe in Cocosul decapitat, ceea ce urmeaza este in aer, asa cum seara contine mereu in ea germenele noptii. Crepusculul continua in Manusile rosii, lumina este din ce in ce mai difuza, prin urmare, indivizii nu se mai recunosc unii pe ceilalti, locurilor le lipseste ceva din familiaritatea de odinioara, noaptea se apropie cu pasi repezi si toata lumea simte si stie asta.