OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A fi distins cu Premiul Erasmus este o ocazie deosebită. Acest premiu a fost acordat celor mai remarcabili oameni ai deceniilor trecute. Sunt conştient că, în persoana mea, premiul îl primeşte mediul democraţiei poloneze – oamenii care zeci de ani au luptat pentru libertate, împotriva supunerii, au construit o anumită filozofie a aspiraţiei către libertatea pe care, în final, au reuşit să o administreze. Dacă ea nu ar fi învins în ţara mea şi în întreaga Europă în 1989, nu aş sta aici în faţa voastră, emoţionat şi stingherit de rangul celor care mă înconjoară. Am fost în viaţă un disident revoltat; am fost un deţinut politic, care, din spatele gratiilor, s-a împotrivit prin cuvîntul scris dictaturii; am participat la greve şi demonstraţii, am scris manifeste şi eseuri politice. Astăzi – de aproape 12 ani – sînt redactorul-şef al Gazetei Wyborcza, cel mai mare cotidian de la Elba şi pînă la Vladivostok. Poate că este, aşadar, un moment potrivit pentru a încerca azi să prezint bilanţul propriu al celor doisprezece ani de libertate.

Consider că am avut dreptate – dar, în acelaşi timp, ne-am şi înşelat. Am avut dreptate deoarece construcţia dictaturii totalitare s-a prăbuşit ca o casă din cărţi de joc atunci cînd s-au ivit circumstanţe externe favorabile, în special perestroika lui Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică. Dar la fel ne-am înşelat, căci nu am ţinut cont de forţa „mecanismului fugii de libertate“ (potrivit reuşitei definiţii a lui Erich Fromm) inoculat societăţilor noastre de anii dictaturii comuniste. Îl însoţeau teama şi apatia, care aveau să se transforme după 1989 pe de-o parte într-un radicalism al revanşei, într-un anticomunism cu faţă bolşevică, iar pe de alta în dorul nostalgic de lumea previzibilă, condusă de aparatcicii de partid. Disidenţii erau vocea conştiinţei poporului oprimat, dar conştiinţa nu se prea potriveşte cu exercitarea puterii. Mai întîi am trezit respect şi admiraţie, apoi entuziasm şi invidie, iar în final ostilitate şi neîncredere, lucru care s-a concretizat în pierderea alegerilor parlamentare.

0 particularitate poloneză a fost aceea că mişcarea disidenţilor a căpătat forma instituţională a Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor, iar apoi – după august 1980 – a NSZZ „Solidarnosc“ (Sindicatul Independent Autonom „Solidaritatea“). Am inventat ceva în genul ideii de societate alternativă, care satisface o parte importantă a nevoilor sale independent de statul totalitar. În Rusia s-a născut samizdatul, mişcarea amplă în favoarea dezbaterii libere şi a culturii neîngrădite de cenzură. În Cehoslovacia, în jurul Cartei 77, s-a ivit ideea unui polis independent, care ar fi trebuit să fie – potrivit formulei lui Vaclav Havel – puterea celor lipsiţi de putere. În Ungaria, Gyorgy Konrad scria despre politica antipolitică. În Polonia au apărut Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor, sindicatele libere, publicaţii independente şi cărţi tipărite şi colportate ilegal. A fost momentul în care Jacek Kuroh a formulat faimosul său principiu: în loc să daţi foc comitetelor de partid, mai bine vă creaţi unele proprii. Specificul Poloniei a fost şi Biserica Catolică puternică – un adevărat stat independent în stat, un stat suveran într-unul nesuveran. Era un azil pentru oamenii liberi, singurul loc în care limba polonă nu era dezonorată şi redusă la rolul de transmiţător al ideilor ticăloase ale dictaturii totalitare.

Fragment din cuvîntarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Erasmus lui Adam Michnik şi Claudiu Magris, la 7 septembrie 2001, reprodus în volumul Mărturisirile unui disident convertit de Adam Michnik, Editura Polirom, 2009