OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

David HARVEY
Conditia postmodernitatii. O cercetare asupra originilor schimbarii culturale
Traducere de Cristina Gyurcsik si Irina Matei, CEU, FSD Romania 2002, Editura Amarcord, Timisoara, 2002, 391 p., f.p.


Inevitabil, cartea lui David Harvey, intitulata, atit de promitator, Conditia postmodernitatii, trezeste ecourile relativ recente, ce nici nu s-au stins, de altminteri, ale diverselor comentarii critice despre (post)modernism, de la arhitectura si filmul epocii contemporane la studiul propriu-zis al societatii moderne, din dorinta impartasita a unei mai drepte si mai bune situari a problemei. Dialogul dintre autori de talia unor Lyotard, Habermas, Rorty, pentru a nu mentiona decit citeva repere, continua cu contributiile numeroase ale celor ce se afiliaza ori se despart de punctele de vedere devenite deja „clasice“.

Un dialog de tip generativ, caci analizele, studiile, eseurile despre relatia dintre modernism si postmodernism s-au produs si se produc in cascada, aducind, o data cu nevoia unor pozitionari noi, revigorarea dezbaterii despre metoda. Ceea ce confera ambitioasei cercetari a lui David Harvey asupra schimbarii culturale un important context recapitulativ care, pe linga avantaje evidente, are si neajunsuri. Merita, in primul rind, sa fie observat faptul ca David Harvey porneste de la un „dat“ al schimbarii pe care il atribuie societatii occidentale (euro-atlantice) si ca adesea intreaga prezentare a postmodernismului se restringe la cultura si civilizatia americana. Cum, de asemenea, merita reliefata incercarea de cuprindere generica a chestiunii postmodernismului, privit din interiorul unei structuri politico-economice, cea a modului de productie capitalist. Spre deosebire de alte teoretizari, cercetarea lui David Harvey tinteste la dezvaluirea unor trasaturi considerate de autor fundamentale pentru tipul de societate (post)moderna. Ipoteza de lucru lansata de David Harvey in privinta schimbarii este cea a trecerii de la fordism-keynesianismul modernist (american) la acumularea flexibila postmoderna, extinsa treptat, o data cu hegemonismul cultural american, si asupra altor societati contemporane, si sta limpede sub semnul unei tratari de tip economico-politic, apelind uneori la cintecul de sirena al materialismului istoric (vezi capitolul despre teoretizarea tranzitiei, cit si capitolul 26, in care este tratata criza materialismului istoric).

Demonstratia care sustine ipoteza lui David Harvey, ideea de altfel interesanta a unei „compresii“ spatio-temporale este condusa pe doua planuri, cel al unui studiu de economie politica, cu un rol de sine statator in analiza societatii si constiintei istorice postmoderne, si cel al fenomenalitatii socio-culturale, care ilustreaza „in ultima instanta“ ceea ce se petrece in arcanele dezvoltarii capitalului. Cercetind ratiunile schimbarii culturale, autorul este interesat sa identifice noua „sensibilitate“, pe care o recunoaste in incertitudinea modelatoare a unui nou stil de viata. Pentru ca, in cele din urma, desenul unei imagini complete la care tinde David Harvey nu se poate inchide decit in analiza stilului de viata modern, parte, de altfel, sensibil tributara lui Fredric Jameson. Aici sta si unul din neajunsurile cartii, cel al nereusitei imbinari dintre analiza politico-economica a modelului fordist-keynesian si determinarile culturale ale acestuia, in general a determinismului socio-politic asupra culturii, ca si cind modelul socio-cultural nu ar fi, la rindul sau, un produs al unei anumite culturi. Partile reusite ale cartii lui David Harvey sint, de altfel, cele in care modificarea stilului de viata apare in dezvoltarea urbanizarii (gentrificarii), capitol edificator atit sub raportul radacinilor europene ale modernismului si arhitecturii moderniste, cit si a exploziei postmoderniste. Daca ar fi sa comparam insa teza lui David Harvey cu cea a lui Lyotard, (pentru a da doar acest exemplu) ar apare de indata reductionismul tipic pentru modelul de analiza socio-culturala marxista, ceea ce, chiar si pentru autorii de descendenta marxista, ar necesita precautii pentru a evita o „datare“ a cercetarii. Daca teza lui Lyotard, conceputa pentru dejucarea metanaratiunilor, era una antiesentialista, o reductie politico-economica de tipul celei a lui David Harvey, resusciteaza esentialismul analizei tranzitiei culturale, reprezentat de modul de productie.

Toate drumurile cercetarii lui David Harvey duc in cele din urma spre analiza modului de productie capitalist, ordine ierarhica reflectata in hermenutica culturala a dezvoltarii moderniste si postmoderniste, ce-i pare astfel lesne explicabila autorului, de vreme ce acesta detine structura unui model. Esentialismul lui David Harvey se poate deslusi cu atit mai clar atunci cind el cauta simptomele luptei de clasa in ierarhiile culturale, reducind modelele de putere (Foucault) la o reprezentare binara deja cunoscuta. Ce se intimpla daca modelele de putere sint difuze? In pofida unei dezvoltari interesante a modelului fordist (care tine de un model de viata si mai putin de o investigatie economico-politica), perimetrul recapitularii despre care vorbeam se ingusteaza simtitor.
Refacind citeva trasee importante ale dezbaterii despre postmodernism, incercind sa lase deoparte zgomotul si furia acestora, Harvey considera obiectivitatea argumentelor economico-politice despre postmodernitate drept intangibile. Dar, in acelasi timp, cercetarea sa nu doreste sa se reduca la acestea, ci sa construiasca noi abordari „culturale“, cum ar fi cele despre arhitectura, literatura, filmul, pictura – modernista si postmodernista –, cit si asupra panopliei de interpretari critice, altele decit economia politica, ce-i drept cam putine la numar. Se pot gasi probabil explicatii pentru alegerea lui David Harvey, interesul sau pentru studierea capitalului si a procesului de urbanizare fiind repere demne de luat in seama.

Putem intui si faptul ca in conditiile unui pluralism teoretic in care ierarhiile sint relative si in continua schimbare, exista nostalgia unui punct de vedere cuantificabil, demonstrabil, mai degraba decit unul al hermeneuticilor prea complicate. O teorie bazata pe temeiuri „tari“, stiintifice, ce se pot proba in statistici si cuantificari matematice, pare preferabila fata de exercitiile hermeneutice propriu-zise, pindite de-acum de vacuitatea termenilor ori de inflatie taxonomica. Revirimentul economiei politice nu trebuie privit ca o descoperire in sine, de vreme ce disciplina nu s-a deplasat nicicind din zona de interes a (post)modernitatii. Problema este cea a interpretarii „sferei“ schimbarii culturale, in care studierea capitalului si a transformarilor economice joaca un rol decisiv. Integrarea schimbarilor culturale programatice intr-un cadru comprehensiv, pe care autorul se ambitioneaza sa il descrie, merita insa specificitatea si autonomia sa, chiar daca relativa, ce nu poate fi acordata daca interesul major merge spre studiul capitalului, al pietei muncii, al procesului inflatiei, demonetizarii etc., iar „cultura“ e doar un pandant fidel al economiei. Or, daca economia politica poate cuprinde intreaga perspectiva asupra schimbarii culturale, atunci, indirect, hermeneutica culturala a lui David Harvey apare diminuata, daca e sa tina piept proiectului grandios al cercetarii sale… Ideea de a aseza la loc de vaza studierea capitalului in modernism si postmodernism nu este nicidecum atit de noua. Dar nu mondenitatea ori vetustetea unor teorii sint cele ce le impun, ci gradul lor de relevanta teoretica, diferit de la o epoca la alta, avind in vedere provocarile fiecarei perioade. Din acest unghi, partizanatul politico-ideologic al lui David Harvey nu mai e nici modern, nici vetust, ci deficient.

Demolarea deconstructivismului, de pilda, condusa cu violenta stingista, nu rafineaza modalitatile de cautare a noii perceptii asupra spatiului si timpului, nici macar la nivelul vocabularului autorului, cam jurnalistic pentru asemenea pretentii. Este vorba, apoi, de modul nuantat de a recunoaste descendenta marxista a interpretarii, fapt care obliga mai cu seama la o atenta considerare si folosire a limbajului economiei politice (daca ar fi sa urmam indemnul perspectivei marxiene si nu pe cel al practicii marxiste), daca nu la a alege in mod hotarit o anumita filiatie a descendentei teoretice marxiste, atit de bogate. Reintoarcerile la Marx, ca si la alti filozofi ai secolului XIX au fost totdeauna profitabile, in masura in care comentariile celor care au revendicat certificate de descendenta au putut constitui si semnele unor analize radicale.
Or, tocmai radicalitatea analizei este umbrita de dorinta lui David Harvey de a configura un traseu complet, totalizant, al problemei care sa incununeze scopul cercetarii sale, trecerea de la fordism la postfordism. Astfel, de pilda, pentru ilustrarea unei scheme de conciliere necesara interpretarii totalizatoare, Baudelaire se gaseste in paginile despre modernism in compania lui Marx, ca un alt mare scriitor modernist, pentru ca apoi Baudelaire sa-i cedeze locul lui Marx, insotindu-l pe acesta cu ilustrarea unei ars poetica menite parca sa-i sprijine propriile profetii despre modernitatea capitalista.

E cel putin o asociere „politica“ al carei tel, probabil, este critica societatii burgheze de pe versanti opusi, intr-un fel de demascare a contradictiilor de clasa. A-l reciti pe Marx din perspectiva postmodernitatii inseamna si a le aduce amendamente critice unor autori – de la Gramsci, Benjamin, Althusser, Marcuse pina la Jameson – care, de-a lungul timpului, au valorificat in chip memorabil hermeneutica marxista. In general, organizarea cercetarii schimbarii culturale la asemenea proportii, a tranzitiei culturale (despre care se vorbeste destul de putin si care ar fi meritat poate si altceva decit grila cuantificabila a economiei politice) nu se asaza la intersectia transdisciplinaritatii, ceea ce ar fi servit in primul rind limbajul marxist abordat de autor. Desi autorul recunoaste contributia lui Bourdieu la definirea practicilor culturale, teoria habitus-ului si, mai cu seama, la notiunea de constringere culturala, nu intirzie cu folos asupra acestor elemente care ar fi putut da echilibrul necesar interpretarii sale. La fel se poate spune si despre Certeau si Foucault, a caror contributie la studierea schimbarii mentalitatilor si institutiilor nu poate fi negata. De altfel, alte nume ar putea fi adaugate, in aceeasi restringere schematica intentionata a ariei de interpretare a schimbarii culturale la un model dat de o versiune a economiei politice si materialismului istoric. Baudrillard, de pilda, este vazut ca un „autor care nu se teme niciodata sa exagereze“ (p. 293), pasiunea sa pentru „exagerari“ fiind admonestata sever (p. 303), autorul gasind, in schimb, suficient loc sa lamureasca cum a devenit piata un „emporiu de stiluri“, aratind o preferinta exagerata pentru enumerarea unor articole din piata alimentara, articole confundate bizar cu notiunea de stiluri (fasole kenyana, telina californiana, cartofi din Africa de Nord, mere canadiene, struguri chilieni etc. – p. 302), pentru ca apoi, la o distanta de o fila, sa fie vorba de colaj si eclectism in arhitectura si muzica. Un fel de frenezie a eclectismului si a colajului este de remarcat in paginile lui David Harvey, ceea ce in sine este departe de a fi un repros. Doar ca destul de frecvent, argumentarile afirmatiilor sale vin din surse de calibru diferit si sint cel putin incomplete atunci cind este vorba de probe ale (post)modernismului in afara pietii muncii, a capitalului, a standardelor de crestere economica. De pilda, ca referinta critica la literatura postmoderna, un singur nume este vehiculat: cel al lui Brian McHale.

Despre Flaubert, ca autor de rascruce, se spune ca: „exploreaza problema eterogenitatii si diferentei, a simultaneitatii si sincroniei, intr-o lume unde atit timpul, cit si spatiul sint absorbite de puterea omogenizanta a banilor si a schimbului de bunuri s…t Fréderic Moreau, eroul Educatiei sentimentale de Flaubert, se misca de la un spatiu la altul, prin Paris si pe la periferiile acestuia, acumulind, din mers, experiente diversificate. E de remarcat modul in care se strecoara in interiorul si in afara diverselor spatii ale orasului cu aceeasi usurinta cu care banii si bunurile trec din mina in mina“ (pp. 205-206) (!?). Intr-o alta privinta, se spune despre Heidegger : „Investigatiile sale asupra Fiintei l-au indepartat de univeralitatea modernismului si a traditiei iudeo-crestine si l-au purtat inapoi catre nationalismul profund si creativ al gindirii grecesti presocratice“ (!?) (p. 213). Asemenea exemple de „adecvare“ a spatiului cultural propriu-zis la grila economiei politice ar putea continua, dar, pentru a nu plictisi, trecem la altele, la fel de clarificatoare in privinta schimbarii culturale propriu-zise, obiectul cercetarii. Despre Joyce si Proust se citeaza dintr-un oarecare Kern: „Cei mai inovatori romancieri ai perioadei au schimbat scena literaturii moderne, transformind-o dintr-o serie de decoruri fixe situate intr-un spatiu omogen – de genul celor utilizate tipic de romancierii realisti – completeaza in citat Harvey –, intr-o multitudine de spatii calitativ diferite, care variau in functie de schimbarea dispozitiei si perspectivelor constiintei umane“ (p. 270).

Autorul nu este mai elocvent atunci cind e vorba de formulari cu caracter general, cum ar fi, de pilda, cea despre conditia postmoderna (partea a patra), de departe cea mai subtire componenta a cercetarii, unde gasim doar mici subcapitole de marimea unor note, tinind locul demonstratiilor finale, asteptate, de altfel, cu real interes. Daca la inceputul cartii, David Harvey nu era decis daca postmodernismul este un stil ori un concept, aici se hotaraste brusc ca este „o conditie istorico-geografica distincta“ (p. 332). In raspunsurile care urmeaza intrebarii daca postmodernismul este „patologic“ ori „prevestitor de o revolutie si mai adinca“, autorul infiereaza cu minie culturala imaginea presedintelui Reagan si a administratiei sale si produce un tabel sintetic care analizeaza trecerea de la fordism la postfordism, desi recunoaste ca „asociatiile din tabel sint amuzante“ (p. 341) si ca „in primul rind opozitiile, subliniate in scopuri didactice, nu sint niciodata atit de clare si «structura sentimentului» in orice societate este intotdeauna un stadiu sintetic, undeva intre cele doua“ (ibid.). Mai departe insa, autorul revine la utilitatea tabelului cu pricina, intrebindu-se „dar daca tabelul insusi, in intregime, constituie o descriere structurala a totalitatii relatiilor politico-economice si cultural-ideologice din capitalism? Pentru a-l putea considera ca atare, trebuie sa vedem opozitiile dintre profiluri si din interiorul lor ca relatii interne intr-un intreg structurat. Aceasta idee e foarte logica, desi e scandaloasa din punctul de vedere al standardelor postmodernismului (deoarece reinvie fantoma ginditorilor marxisti, precum Lukács, si recurge la o teorie a relatiilor interne de genul celei propuse de Bertel Ollman). Ea ne ajuta sa explicam de ce Capitalul lui Marx este atit de bogat in previziuni asupra starii actuale a gindirii“ (!?) (p. 344).

Gindire din care, cum am mai spus, deconstructivismul, dar si alte curente, fenomenologia, antropologia culturala, studiile culturale sint excluse, iar amenintarea ca gindirea capitalista sectarista (formularea lui Harvey), din care s-au hranit deopotriva Heidegger si Le Pen (p. 354), sa revina, ne da in privinta sectarismului gindirii ca atare, daca nu chiar in cea a sectarismului de partid, fiori leninisti. De altfel, o remarca de tipul „astfel s-a impacat Marx cu ideea de estetizare a politicii pe care fascismul a atins-o mai tirziu intr-o forma mult mai virulenta“, chiar daca poate fi o concluzie poate ironica la 18 Brumar a lui Ludovic Bonaparte, ne face sa cadem pe ginduri. Nu de fantoma ginditorilor marxisti poate sa se teama cititorul nostru, ci, in general, de ceva mult mai inspaimintator: de gindirea fantomatica. Din pacate, bunele intentii ale unei binevenite dezbateri despre conditia postmodernitatii ramin doar niste circumstante favorizante. O mentiune aparte, de fond, trebuie totusi facuta referitor la traducerea cartii, mai cu seama ca nivelul cu care Editura Amarcord ne-a obisnuit era unul al echivalentelor romanesti impecabile. Folosirea curenta a adjectivului inaintea substantivului este emfatica in limba romana, spre deosebire de engleza, iar formulari precum „modernism de nivel inalt“ (p. 139), „spatiul inaltului modernism“ (p.205) „transceanda“ in loc de „transceada“ (p. 52) „universalismul afabil al tehnologiei“ (p. 214), „contempleaza“ in loc de „contempla“, „metafora voluminoasa“ (p. 55), „atributii de bun simt sau mult prea evident“ (p.205), precum si alte reziduuri nefiltrate nu consuna cu prestigiul unei edituri de marca.