OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Robert DARNTON
Marele masacru al pisicii si alte episoade din istoria culturala a Frantei
Traducere de Raluca Ciocoiu, Polirom, Colectia „Plural“, Iasi, 2000, 263 p., f.p.


Profesor la prestigioasa Princeton University, laureat al Premiului MacArthur si nominalizat la American Book Award (pentru lucrarea The Literary Underground of the Old Regime, publicata in 1983), Robert Darnton s-a impus mai curind prin antropologia culturala, vazuta ca disciplina auxiliara a specializarii lui principale. Faptul nu trebuie sa surprinda, intrucit studiile culturale in general si istoria mentalitatilor in particular au intrat, dupa 1960, intr-o epoca de recunoastere unanima, functionind, in varianta de grupuri epistemologice, la mai multe nivele ale cercetarii umaniste. Ca multi colegi de generatie din lumea euro-americana, Darnton si-a convertit formatia traditionala, exersind convingator operatiile analitice a ceea ce el insusi numeste, dupa formula conceptuala franceza (spatiul in care s-a conturat mai intii), l’histoire des mentalités. Probabil ca volumul sau cel mai reusit in acest domeniu este The Great Cat Massacre and Other Episodes in French Cultural History, tradus recent (foarte bine) in romaneste de catre tinara anglista ieseana Raluca Ciocoiu. Autorul observa ca lucrarea s-a nascut – oarecum indirect – in interiorul unui seminar de istorie, tinut in anii saptezeci si optzeci, care treptat (prin forta imprejurarilor – legate, cel putin in acceptia mea, de nevoia comunicarii culturale cu prezentul, dar si cu trecutul, manifestate explicit la studentul „postmodern“) a devenit unul de antropologie si de analiza mentalista.

Darnton face o distinctie in debutul cartii, ce mi se pare demna de retinut si chiar de asumat de catre toti cei interesati de studiile culturale si, prin iradiere, de istoria mentalitatilor. Antropologul (preocupat de civilizatiile trecutului) sau criticul cultural (orientat spre modelele mentale ale prezentului) se ocupa invariabil de cultura obisnuita, cea cu „c“ mic, echivalenta modului de a gindi al unei comunitati la un moment dat. Se face prea des confuzia intre acest tip de cultura si celalalt (cu „c“ mare) – devotat, fara indoiala, traditiei marilor valori (spirituale ori materiale) ale grupului, in evolutia sa, macar seculara, daca nu milenara. Acea „cultura“ apartine canonicilor, adica celor obisnuiti sa opereze cu idei culturale majore, valabile, de regula, si in afara timpului lor de emitere. „Cultura“ mica implica masele intr-o anumita ipostaza istorica, particularizata de un tipar mental irepetabil. Aici se articuleaza civilizatia individului comun, care – neavind acces la judecatile transistorice – se exprima prin intermediul obiectelor culturale. Daca asa-numitele studii culturale radiografiaza astfel de „obiecte“, in dimensiunea temporala imediata, a actualitatii, incercind conturarea unei tipologii spirituale a contemporaneitatii, antropologia, asemenea istoriei mentalitatilor, se ocupa de artefacturile amintite, din unghi paseist, urmarind reconstructia unei cosmologii a colectivitatilor disparute. Intreprinderea nu pare deloc usoara, fiindca antropologul nu lucreaza cu propozitiile filozofilor, ci cu un numar (limitat) de „obiecte“ supravietuitoare, cel mai adesea criptice, simbolice si chiar bizare in perceptia noastra prima. Istoricul mentalist trebuie sa pornesca la drum cu speranta ca „poti citi un ritual sau un oras, tot asa cum poti citi un basm popular sau un text filozofic“. Comportamentul, cliseele de gindire, stereotipurile culturale se strecoara, in mod nevazut, printre ruinele vechii civilizatii. Rolul cercetatorului etnograf este de a le releva, recladind (virtual) somptuozitatea vestigiilor cazute in desuetudine.

Toate studiile cuprinse in Marele masacru al pisicii sint astfel de reconstructii ipotetice ale unor mentalitati disparute aproape complet astazi, din al caror moment de virf nu au mai ramas decit urme vagi, bizare, neinteligibile pentru individul modern. Bizareria, in primul rind, reprezinta atributul lor dominant. Constructele civilizatiei trecutului – lipsite de fundamentul si determinismul istoric – au un continut neobisnuit, insolit si curios pina la angoasa. Paradoxal, Darnton crede ca tocmai in acest punct incepe excursul antropologic propriu-zis. Acolo unde obscuritatea si stranietatea unui fenomen istoric atinge apogeul, in hermeneutica omului contemporan, se afla – conform autorului – portita cea mai buna de intrare in mentalitatea/cultura momentului istoric respectiv, dupa regula opozitiilor/extremelor care se atrag. Un principiu pozitiv al cunoasterii ramine intotdeauna cel care spune ca nu poti afirma nimic cert despre un lucru pina nu ii descoperi partea inaccesibila (si, de ce nu, inacceptabila) pentru puterea ta de intelegere. La acest nivel de (auto)reductie eidetica, antropologia poate incepe sa refaca tiparul mental al trecutului, eliberindu-se, desigur, de prejudecatile prezentului.

Dintre „bizareriile“ explorate subtil de catre Darnton, cea care da titlul volumului este, de departe, cea mai interesanta. Ea se constituie intr-un episod de violenta (aparent) gratuita, pe cit de straniu pentru inceputul secolului XXI, pe atit de grotesc. Naratorul faptelor, Nicolas Contat, un tipograf parizian din veacul al XVIII-lea, a lasat un jurnal romantat al anilor sai de ucenicie. Relatarea mentionata se refera la un eveniment din viata de calfa a lui Contat, care s-a petrecut spre 1840 (conform spuselor povestitorului, preluate de Darnton intocmai) si, dupa toate aparentele, a fost extrem de amuzant. Pe scurt, faptul cu pricina este un infricosator masacru de pisici, desfasurat la un moment dat in atelierul de tiparit al lui Jacques Vincent din rue Saint-Sverin, unde naratorul (in text identificat drept Jerome) lucra ca ucenic. Situatia lui sociala si economica, in aceasta postura, nu era una tocmai stralucita. Ca si celelalte calfe, el muncea din greu, fiind la cheremul unui stapin despotic (din clasa celor numiti les bourgeois, faimosi pentru insensibilitate si autoritarism, in acea epoca preindustriala). Jerome si prietenul sau Lveill dorm intr-o odaie mizerabila si friguroasa, maninca laturi si se scoala cind se crapa de ziua – cind toti ceilalti se bucura inca de dulceata somnului de dimineata – pentru a pregati atelierul de lucru. In plus, de la un timp, ei nu mai beneficiaza nici de putina odihna acordata, intrucit diverse pisici vagaboande miauna infernal pe acoperis, in dreptul camerei lor, facindu-le viata amara.

Subiectul pisicilor este tratat pe larg de Contat in istorisirea lui. Dupa afirmatia naratorului, ele devenisera o obsesie a lumii burgheze din acel timp. Proprietarii de manufacturi (bogatii) aveau nenumarate feline, pe care le ingrijeau mai bine decit pe angajati. Contat spune ca unul avea douazeci si cinci de pisici carora le ordonase portrete scumpe la pictori celebri, hranindu-le totodata cu gaini fripte. Chiar sotia stapinului detinea o mita favorita, de culoare gri (la grise), ce se bucura de o viata incomparabil mai buna decit cea a lui Jerome si Lveill. Prin urmare, cei doi pun la capat o razbunare interesanta, vazuta mai curind ca un transfer simbolic, cu explicatii freudiene. Lveill – care avea darul nativ al imitatiei – se urca in fiecare noapte pe acoperis, deasupra odaii stapinilor si miauna sfisietor pina cind ii aduce pe acestia la disperare. Dupa citeva nopti, succesul e total. Cu ochii injectati si fata desfigurata de anxietati, stapinul le ordona celor doi sa extermine toate pisicile vagaboande din jurul atelierului. Totusi, li se spune precis sa evite orice molestare aplicata favoritei stapinei, la grise, gratiata inca din startul teribilei actiuni punitive. Bucurosi de eficienta planului, ucenicii si mesterii tipografi duc la indeplinire misiunea cu mult zel, incepind lungul sir de executii, in mijlocul atelierului, chiar cu nevinovata la grise careia i se zdrobeste spinarea cu un drug de fier. Urmeaza alte, nenumarate, pisici, ucise aproape ritualic, intr-un ceremonial sinistru, care include prezenta „judecatorului“ inflexibil (el da verdictul capital), a „preotului“ (ce asculta ultima „confesiune“ mieunata a bietului condamnat), a „calaului“ (bineinteles nemilos) si a publicului entuziast (ce se distreaza copios in fata dezgustatorului spectacol). Amuzamentul si agitatia creata sint atit de mari, incit nici stapinul, intrat pe neasteptate in incinta de exterminare si oripilat de masacru, nu indrazneste sa intervina autoritar (ca in trecut), desi stapina – care a observat disparitia frumoasei la grise – face presiuni disperate asupra lui. El iese afara din propriul atelier, in hohotul dispretuitor al lucratorilor. Aparent, burghezul a fost expropriat de spatiul autoritatii lui traditionale, unde centrul atentiei a devenit acum Lveill, calfa insolenta, ce il imita intr-un mod burlesc, in risetele tipografilor eliberati.

Acesta ultima imagine trebuie sa fie pista de lansare a investigatiei antropologice, speculata, de altfel, de catre Robert Darnton. In interiorul unui episod de o cruzime incalificabila si aproape gratuita, precum cel prezentat de Contat, macar o explicatie culturala minima este obligatorie. Ea s-ar lega nemijlocit de autoritatea distrusa a stapinului malefic. „Pisica“ reprezinta – pentru comunitatea oprimata a mesterilor tipografi din Parisul Vechiului Regim – un cod mental de sugerare a obtuzitatii si indiferentei criminale, manifestate de o clasa imbogatita oarecum neloial. „Tribunalul“ simbolic, format ad-hoc de ucenici, ajunge astfel sa functioneze ca o varianta sublimata de justitie – incriminatoare la adresa celor considerati les bourgeois. Uciderea pisicilor (si, mai ales, a celei numite la grise) devine o rebeliune mascata si, in felul ei parabolic, chiar incununata de succes (stapinul paraseste scena umilit) impotriva inflexibilitatii proprietarilor de manufacturi. Stereotipurile culturale nu se opresc insa aici. Darnton observa ca, in mentalitatea vremii, mai acut decit astazi, pisica era asociata neconditionat diabolicului (lucru ilustrat de arta si folclorul timpului), eliminarea ei fiind mai curind un exorcism. Maltratarea pisicilor apare cu precadere in sugestiile culturale ale epocii, capatind subliminal valoarea unei purificari. Tot la fel, felina era purtatoarea mesajului sexual, distrugerea sa implicind un act (mascat) de copulatie sau, oricum, unul de disolutie a reprimarii erotice. Prin determinare, Darnton isi largeste aria de conotatii antropologice. Lucratorii exorcizeaza (prin intermediul masacrului) raul social si, implicit, o agreseaza sexual pe stapina autoritara ori, in mod simbolic, sugereaza cel putin faptul ca stapinul este un sot lamentabil (in scena umilirii lui, Lveill il caricaturizeaza zgomotos). Printr-un set minim de detalii (etno)psihologice, o intreaga epoca reinvie astfel spectaculos.
Reconstructia „lumilor de simboluri, care s-au prabusit cu secole in urma“, dupa expresia autorului insusi, nu se limiteaza la neobisnuitul masacru de feline. Intr-un alt studiu fascinant, asistam la recladirea culturala a unui Montpellier traditional, cu ajutorul transferului simbolic dinspre metafora „orasului“ spre metafora „textului“ (orasul ca text).

Memorabila, in interiorul acestei analize, este imaginea (consolatoare pentru noi, cei de astazi) profesorilor universitari inmormintati cu pinteni de aur, ca semn al distinctiei absolute, desi paradoxal, toti lasau in urma familii sarace. Avem aici sugestia unei lumi traditionale, care punea mai presus decit averea onorurile simbolice. De asemenea, Darnton descopera in povestile taranilor arhaici – povesti nestilizate de moderni, precum fratii Grimm sau Perrault – un univers foarte rigid, aproape necrutator, in care minciuna, duritatea si intoleranta pot functiona ca atribute pozitive ale comportamentului colectiv si nu ca deficiente, din motive legate, desigur, de nevoia supravietuirii. Altundeva, autorul demonstreaza ca mitul supravegherii intelectualilor de catre politia secreta nu s-a nascut in regimurile autoritare moderne, ci se include intr-o lunga traditie culturala a reprezentarii ginditorului (de obicei umanist) ca recalcitrant incorigibil in orice sistem. O foarte atragatoare ipoteza apare in studiul destinat filozofilor care – prin simplificarea si schematizarea arborelui cunoasterii (absolute) – au incercat sa domine lumea. Ipoteza in discutie se refera la materializarea (usor malefica) a principiului conform caruia cunoasterea este putere (absoluta). Sintem expusi unui sir de scenarii culturale, care, desi apartin cimpului metodologic al stiintei, nu parasesc (deloc) spatiul esteticului si psihologicului. Astfel, putem vorbi fara ezitare despre natura duala – riguroasa si, in acelasi timp, flexibila – a antropologiei ca strategie analitica. Judecind dupa popularitatea disciplinelor mentaliste, constatarea nu mai mira practic pe nimeni.