Lionel Messi, această „minune a geneticii“, a tras 15 şuturi
la poartă. Nici un gol. Maradona zicea despre el că a jucat la 30% din
capacitate. Kaka, opt şuturi la poartă. Nici un gol. Ronaldo, 21 de şuturi. Un
gol. Şi acela căzut, precum pleaşca pe la jocurile săteşti de la Urlaţi. Ce au
în comun aceşti fotbalişti? Averi colosale, jocuri mediocre, baloane de aur şi
inimi de ceară, cote colosale la bursă şi apetit redus pentru naţionalele lor.
Cei trei reprezintă laolaltă cele mai mari dezamăgiri ale recentului Campionat
Mondial.
Greii planetei, jucători în jurul cărora gravitează milioane
de dolari, a căror aură este purtată în minte, suflet şi în literatura
stadionului de miliarde de suporteri, nu s-au obosit prea tare. Poate că nici
nu erau interesaţi, după turnirurile de forţă din Champions League, acolo unde
se învîrt bugetele colosale, să revină la forţa lor caracteristică. La
parametrii industriali în stare să aprindă focoasele de tun.
Mondialul nu a fost nici al celor slabi, pentru care ar fi
contat enorm o calificare în semifinale, ca să se lanseze spre vîrfurile
competiţiilor mondiale, spre cluburi care se bat la supremaţie. Pentru ei n-a
fost să fie. Chiar dacă o Africă întreagă a bătut în ritmul inimilor
jucătorilor ghanezi, aripa zburătoare, Kevin Boateng, n-a reuşit să împlinească
visul unui întreg continent. Germania, Olanda, Spania, echipele de forţă ale
bătrînului continent, au rămas în luptă contra echipei Uruguayului, prima
cîştigătoare a Campionatului Mondial, pe Centenario. Oh, iar mi-e dor de Conte
Verde, de Rudy Wetzer, de Octav Luchide, de sextetul de aur al Ripensiei, de
oamenii care au jucat fotbal în România, în anii ’30. Noroc că tînăra generaţie
îl poate redescoperi pe Ioan Chirilă, gazetarul care n-a ratat nici o
competiţie importantă.
Revenind la Campionatul Mondial, atît de îndepărtat pentru
noi, e inadmisibil ca la o asemenea competiţie să fie doar cinci-şase
jurnalişti acreditaţi. Dacă Naţionala lui Lucescu nu a fost în stare, oare
mogulii de ce nu şi-au rupt de la gură pentru a trimite un reporter sau doi?
Nici un reportaj nu se poate face din redacţie. Nimic nu e mai viu decît o
relatare de la faţa locului. Asta o ştiu şi marii cronicari de la noi, cei care
au făcut averi uriaşe, unii dintre ei, dar cărora le-a dispărut, în goana după
aur, pofta muncii celei mai nobile, reportajul fiind cel mai nobil gen
publicistic. Refuzîndu-şireportajul, au
văduvit o ţară de plăcerea de a trăi la plus infinit o „răsucire a fuselor orare“.
Nea Vanea i-ar fi certat.
Oricum, Mondialul african ne-a arătat, pe lîngă plăcerea
fluieratului tembel în vuvuzele, şi o transmisie TV de zile mari. În ceea ce
priveşte bătrînul joc din teren, acesta a fost al echipelor de tip „maşină de
fotbal“, fără vedete, fără ifose, doar cu antrenori de forţă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters