Autor: 
Categoria: 
După mai bine de douăzeci de ani de la trecerea oficială în nefiinţă a comunismului românesc şi de la înmuierea braţului său de oţel de import, societatea civilă s-a decis să răpună definitiv taurul securist, redactînd o petiţie prin care solicită reducerea substanţială a uriaşelor pensii de fost ofiţer al aparatului de represiune de pe vremea nefastului regim. Lista de semnături, la care am aderat şi eu, mînat de inerţia bunei intenţii a lucrului nefăcut la timp, cuprinde, în mare, suma elitei intelectuale a patriei. Ieftina satisfacţie a punerii numelui propriu ca un scuipat pe piatra funerară a unui monstru pe care n-ai avut tăria să-l confrunţi cînd era viu este o propunere căreia nu i te poţi sustrage: dacă nu semnezi, e ca şi cum eşti de acord cu perpetuarea unei crime, la care devii complice; dacă semnezi, simţi în suflet copleşitorul gust amar al înfrîngerii, răsfrînte în succesul de palmares al luptei postume, oarecum ficţionale şi parţial morale.
Încercări au mai existat. În Raportul final conceput de comisia desemnată să stabilească natura comunismului autohton, se făcea recomandarea ca „foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei“. Un an mai tîrziu, în 2008, GDS, mai generos cu banii statului, a solicitat „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public“. Petiţia din 2010 a Societăţii de Studii Istorice din România se încheie astfel: „În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămîne nesancţionată“.
Reducerea pensiei unui fost colonel nu reprezintă un act reparatoriu decît, cel mult, în concepţia colonelului însuşi, care, după ce va fi dus o viaţă îndestulată şi sub un regim, şi sub celălalt (în eventualitatea că numărul elementelor comune ne permite să le considerăm două!), va fi bucuros să se bucure – de acum înainte, doar procentual – de ceea ce nu i s-ar fi cuvenit defel, în schimbul unor bătrîneţi nu numai prospere, dar şi ferite de orice ameninţare juridică. Să constituie diminuarea retribuţiei torţionarului actul care sancţionează îndelunga încălcare a drepturilor omului? Nu este vorba, mai degrabă, de o glumă cinică? Poate de o neglijenţă în exprimare? Cum se vor uita în ochii noştri victimele opresiunii securiste în ziua Judecăţii de Apoi, cînd vor afla că „măsurile concrete de decomunizare au fost puse în practică“ (dacă vor fi!) printr-o minimă penalizare financiară a bestiilor roşii?
Cînd aflam, la începutul anilor ’90, că Nicolski şi Drăghici, înspăimîntătorii vătafi ai sistemului penitenciar autohton, au murit liniştiţi şi nederanjaţi în paturile lor, ne indigna neputinţa foştilor deţinuţi politici, incapabili să-i aducă în justiţie, dacă nu în cea naţională, coruptă, infestată şi timorată, atunci măcar în cea de peste hotare. A fost necesar să se scurgă ani de zile pentru a înţelege, de fapt, adevărata motivaţie: majoritatea foştilor deţinuţi politici fuseseră racolaţi. După ce văzuseră stingîndu-se sub ochii lor vechile valori democratice, după ce au îndurat chinul carceral, după ce le-au murit în braţe cei mai buni prieteni, după ce au fost umiliţi de analfabeta ciocoime de partid, după ce şi-au văzut bunurile confiscate, după ce ultima fărîmă neîntinată de suflet le-a fost maculată prin semnarea pactului cu diavolul, după ce au sperat cîteva clipe în prăbuşirea reală a monstrului comunist, au fost surprinşi să constate că drama lor se perpetua acum în forme noi.
Torţionarii continuau să-i batjocorească şi în regim democrat. Foştii deţinuţi politici au înghiţit fără să icnească mitocăniile zecilor de generali securişti perindaţi pe la televiziunile subalternilor, prezentaţi în paginile ziarelor ca eroi indispensabili războiului rece, curtaţi de edituri, temuţi de mărimi şi admiraţi de ticăloşi, în timp ce ei, victimele de ieri, împinşi de la spate de cîţiva ofiţeri activi, erau puşi să mutileze proiectul de lege conceput de Ticu Dumitrescu, unul dintre puţinii lor colegi care doreau cu adevărat demascarea colaboratorilor Securităţii. După ce căzuseră în plasa colaborării constrînşi prin teroarea psihică şi tortura fizică, acum erau paralizaţi de ruşinea publicării unor dosare care adeseori nu conţineau mare lucru. Niciodată slăbiciunea umană nu a fost atît de aspru pedepsită de soartă.
Dar neputinţa nu a fost numai a lor. Neputinţa a fost şi a noastră. Iar ceasul revanşei, pe care l-am aşteptat douăzeci de ani, n-a venit. Pentru cei mai mulţi dintre noi e bine ca măcar acum, în ridicolele ore ale spiritismului tîrziu, să putem pretinde, avînd conştiinţa curată, că ne-am ridicat la luptă împotriva monstrului comunist. Numai că: zdrobitoarea majoritate a securiştilor a reuşit să se lipească din mers de economia capitalismului de cumetrie, pe care l-au supt pînă la saturaţie. Nu va suferi nimeni din pricina unei improbabile reduceri. În al doilea rînd, doar securiştii vîrstnici ar fi, teoretic (dar nu şi practic), afectaţi. Cei care nu au ajuns în pragul pensiei vor continua să înflorească în afaceri, să ocupe poziţii înalte în aparatul de stat, să fugărească secretare prin ambasade şi să traficheze dosare clasate prin coridoarele Serviciilor Secrete, să-şi ducă traiul în vile somptuoase şi limuzine pentru care şi Ceauşescu i-ar fi invidiat, să se îmbrace la cele mai luxoase case de modă şi să-şi petreacă vacanţele în paradisuri tropicale. Iar semnatarii vor rămîne cu satisfacţia că, în sfîrşit, le-am arătat noi lor…
Cînd nu poţi să-l tîrîi pe criminal în faţa plutonului de execuţie, nu te mulţumeşti să-i tai cu lama nasturele de la palton. Nici măcar ca amintire. Ca să nu trăiască nimeni cu iluzia bunei judecăţi împlinite.
RSS Feed
Newsletters