Acum 20 de ani, diversiunea cunoscută sub numele de
Revoluţia în direct, desfăşurată între seara de 22 decembrie şi 26-27 decembrie
1989, a realizat confiscarea Revoluţiei în beneficiul exclusiv al celor care se
autoproclamaseră „emanaţi“ şi care aveau drept particularitate faptul că nu
participaseră la Revoluţie. După acelaşi model, dl Traian Băsescu a pus la cale
o nouă diversiune prin care încearcă, de mai bine de trei ani, confiscarea, în
beneficiul domniei sale exclusiv, a luptei anticomuniste, domnia sa
distingîndu-se, evident, prin aceea că nu a fost o victimă a comunismului, ci
un colaborator şi un profitor al regimului comunist.
Mai mult, dacă recitim, la nivelul 0 al acestei operaţii
publicitare de asumare a luptei anticomuniste, interviul pe care i-l acorda, la
data de 4 iulie 2005, dnei Rodica Palade, text publicat în Revista 22 din 12
iulie al aceluiaşi an, ne dăm seama că, atunci, domnia sa nu considera
condamnarea comunismului nici legitimă, nici necesară. „Plecînd de la ce simt
eu ca cetăţean al României şi de la ce am simţit pînă în 1989 – spunea atunci
domnia sa – eu, ca preşedinte, nu mă pot duce să condamn comunismul.“
Alianţa Civică solicită imediat înfiinţarea unei comisii
care să elaboreze acel studiu ştiinţific de care preşedintele susţinea că ar
avea nevoie pentru a condamna regimul comunist, dar nu primeşte nici un
răspuns. Nu preşedintele, ci Guvernul Tăriceanu iniţiazăorganizarea Institutului pentru Investigarea
Crimelor Comunismului, care ia fiinţă în decembrie 2005.
Prin mandatul acordat în decembrie 2005, Institutul depăşea
sfera cercetării academice, urmărind, dincolo de analiza riguroasă a sistemului
comunist, şi identificarea vinovaţilor pentru crimele şi abuzurile din anii
comunismului. Odată documentate ilegalităţile, IICCR le comunica Parchetului
pentru trimiterea în judecată a făptuitorilor, indiferent de perioada în care
ele s-ar fi petrecut, considerînd că abuzurile şi crimele comunismului pot fi
încadrate drept crime împotriva umanităţii.
Scriam atunci, în editorialul meu de opinie din Ziua:
„Înserierea, clasificarea şi publicarea tuturor actelor de încălcare a
drepturilor omului, de la privarea abuzivă de libertate la asasinatul calificat
şi de la încălcarea brutală a dreptului la proprietate la controlul de stat
asupra reproducerii umane, ar trebui să-i ofere chiar şi dlui Băsescu, şi
multora dintre compatrioţii noştri la fel de sceptici ca domnia sa, argumente
masive pentru abandonarea acestui scepticism“. Tot atunci, Alianţa Civică
saluta iniţiativa Guvernului de a înfiinţa IICCR, fără a omite să sublinieze că
solicitările sale de instituire a unei comisii pentru condamnarea comunismului
nu primiseră nici un răspuns de la Administraţia Prezidenţială.
O jumătate de an mai tîrziu însă, după ce devenise evident
că PNL şi prim-ministrul Tăriceanu au iniţiat măsuri concrete de recuperare a
memoriei anticomuniste şi proiecte de lege pentru sancţionarea crimelor din
perioada de dictatură, precum şi pentru acordarea unor reparaţii morale şi
materiale victimelor represiunii comuniste, dl Băsescu este străfulgerat de
revelaţia subită a propriei simţiri anticomuniste, cu corolarul condamnării comunismului
în Parlament, pe baza Raportului Tismăneanu, ceea ce i-a adus dlui Băsescu nu
doar o popularitate – prea puţin întemeiată – în rîndurile multora dintre cei
care militaseră efectiv împotriva structurilor comuniste şi a refacerii lor în
perioada de tranziţie spre democraţie, ci şi gloria monopolului exclusiv al
luptei contra comunismului, ceea ce e absurd şi revoltător deopotrivă.
Cîştigarea la limită a alegerilor prezidenţiale din 2009 s-a bazat, în mare
măsură, tocmai pe această uzurpare de identitate, cîtă vreme, mai ales în turul
al doilea, nucleul dur anticomunist – din ţară şi mai ales din străinătate –
l-a susţinut, exact din iluzorii raţiuni de anticomunism, împotriva
candidatului PSD.
IICCR a rămas, pînă la desfiinţarea sa acum cîteva zile,
dovada vie a faptului că, în guvernarea de coaliţie instalată după alegerile
din 2004, Traian Băsescu nu a avut nici întîietatea, nici exclusivitatea
iniţiativelor de condamnare a regimului comunist. Gesturilor publice de
condamnare a comunismului ale dlui Băsescu, care nu au depăşit niciodată
limitele retoricii electorale, IICCR le-a opus cercetări şi dosare concrete,
descoperirea unor sinistre gropi comune şi a autorilor lor – evidenţe pe care
Parchetul le-a refuzat, dînd din colţ în colţ. În vara acestui an, Marius Oprea
a descoperit nu numai urmele crimelor din primii ani ai regimului, ci şi gropi
comune datînd, pe cît se pare, din anii ’80.
Dincolo de dorinţa – umană, chiar dacă nu prea legitimă – de
a-şi milui cu o prebendă cîţiva fideli colaboratori, dl Băsescu voia, de bună
seamă, să elimine dovezile faptului că nu deţine monopolul asupra luptei
anticomuniste: sub pretextul economiilor, Guvernul Boc – deşi demis prin
moţiune de cenzură –, decide comasarea Institutului Naţional pentru Memoria
Exilului, INMER, creat încă din 2003 sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale
Regele Mihai I (căruia îi este acum uzurpată această calitate), şi a IICCR, a
cărui vocaţie de investigare este anulată.
Eliminarea lui Marius Oprea nu este, cum se încearcă să se
acrediteze, o simplă răfuială politică cu o personalitate meritorie, chiar dacă
incomodă. Asemenea deciziilor care, în 2008, încercau să blocheze capacitatea
CNSAS de deconspirare a foştilor securişti şi informatori, decizia Guvernului
Boc mutilează IICCR prin suprimarea acelor atribuţii anume care îi dădeau
substanţă.Prin hotărîrea de înfiinţare,
Institutul avea misiunea de a evidenţia natura relaţiilor dintre activul de
partid şi fosta Securitate, dintre aceasta şi celelalte verigi ale sistemului
represiv din România; de a descrie modul de organizare şi de funcţionare al
acestor instituţii în administrarea actului de poliţie politică; de a prezenta
activiştii de partid, ofiţerii şi magistraţii care lucrau în cadrul aparatului
de represiune. Hotărîrea, modificată pe 25 februarie curent, elimină toate
aceste atribuţii. Institutul nu mai identifică abuzurile şi crimele săvîrşite,
ordonate sau inspirate de către decidenţii regimului comunist, nu mai
înaintează Parchetului dovezile, doar Parchetul decide dacă vrea să le
utilizeze. În schimb, în locul articolului care prevedea ca IICCR să-i
identifice pe responsabilii aparatului de propagandă, noul institut primeşte
nobila misiune de a evidenţia sursele intelectualeale doctrinei comuniste. Ce-i lipsea
chelului, ca să zic aşa.
Eliminarea lui Marius Oprea este parte a acestei operaţii de
neutralizare a IICCR. Nu e de mirare că, în aceste condiţii, o bună parte
dintre membrii Consiliului ştiinţific al „vechiului“ IICCR – Ştefana Bianu,
Doina Cornea, Dennis Deletant, Lucia Hossu Longin, Radu Ioanid, Dorin Tudoran –
şi-au anunţat demisia în semn de protest. Mă întreb care dintre ceilalţi membri
ai consiliului aşteaptă ca dl Boc să-i dea manu propria afară – şi care dintre
ei salută această castrare a IICCR. Eu i-aş întreba, public.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters