Critica nu poate aspira în mod
legitim decît la un succes de stimă şi, pentru aceasta, ea
trebuie să mediteze în primul rînd asupra limbajului ei:
nu atît din unghiul accesibilităţii sau inaccesibilităţii,
cît din acela al validităţii lui interne şi externe.
Matei Călinescu
Astăzi am citit pentru prima oară din
Fragmentarium, al zecelea titlu din bibliografia lui Matei Călinescu
– avea 39 de ani. Era anul în care pleca în SUA. Am
parcurs aici articole apărute între 1968 şi 1973, reflecţii
pornind de la cărţi ale criticii, filozofiei şi literaturii
europene. Matei Călinescu scrie ca un intelectual european. Citează
în franceză, traduce citate din cărţi englezeşti sau
franţuzeşti. Gîndeşte tot ce scrie – primul text, cel mai
lung, este despre ironie drept condiţie a moralităţii scriiturii:
firul roşu al „fragmentelor“ lui. Priviţi-l cum iese la
suprafaţă: „Problema anonimatului în literatură e în
primul rînd o problemă morală şi abia în subsidiar una
estetică“; „Efortul interpretativ îşi încorporează
o valoare morală inalienabilă“; „Ironia – suprem orgoliu şi
supremă umilinţă“; „Pentru Levi-Strauss, etnografia e,
desigur, o ştiinţă, dar şi mai mult decît atît:
expresia unei atitudini morale (...)“.
Acum: citindu-l pe Matei Călinescu
aici, în Fragmentarium, nu cred că ar fi putut să publice
mult timp în România, fără compromisuri. Cine nu s-ar
fi enervat ascultîndu-l pe Matei Călinescu vorbind despre
moralitatea actului scrierii, despre rolul sanitar al criticii şi al
filozofiei şi despre exigenţa ultimă a „anonimatului“
îndeplinită de marii scriitori? Sîntem în 1973 şi
cenaclul „Flacăra“ abia acum se înfiinţează; Ceauşescu
devine preşedinte cu sceptru, un an mai tîrziu; în 1978,
Noica publică Sentimentul românesc al fiinţei, neputîndu-se
abţine să tacă. Citez din nou din Matei Călinescu: „Tăcerea
ironică poate interveni în numeroase împrejurări, care
se refuză unei clasificări“. Familia de cuvinte a substantivului
român era pe cale de a fi ţintuită-n insectar, atunci, în
anii ’70 – ştim bine care este sintagma care s-a înfipt în
ea ca acul unei sentinţe ideologice: Partidul-Ceauşescu-România.
Şansa de a fi intelectual român era o „fata morgana“ în
România. Matei Călinescu nu e primul şi nici ultimul exemplu
din spaţiul românesc al cărui destin probează că
intelectualul român nu poate rămîne intelectual decît
exilîndu-se. În România de dinainte de 1989 era
imposibil să fi respectat fără derogare prescripţia lui Matei
Călinescu – meditaţia asupra limbajului ca fondatoare a actului
critic. În momentul angajării într-o carieră – al
instituţionalizării –, scriitorul român era obligat să
facă excepţii de la această exigenţă de moralitate. Astăzi,
existenţa publică pe scena intelectuală românească
presupune alte compromisuri şi alienări.
Probabil că, la fel ca şi Eliade,
Matei Călinescu a rezistat ca intelectual român rămînînd
scriitor de limba română. Cultura română este,
probabil, doar o mamă din casa căreia trebuie să ieşi pentru a nu
rămîne copil întîrziat. Pe Matei Călinescu l-am
citit în Cişmigiu, cu Viaţa şi opiniile lui Zacharias
Lichter, în 1996, în ediţia nouă de la Polirom. Apărută
în două ediţii, în 1969 şi 1971, cărţulia aceasta
îmi aminteşte, mie unuia, de Omul fără însuşiri. Să
aşezi pe un soclu omul fără însuşiri, în plin avînt
comunist, mi se pare o formă de opoziţie subtilă la sistem, care
ţine mai degrabă de tehnicile de eschivare teoretizate ceva mai
tîrziu de Michel de Certeau. O opoziţie morală, care preferă
ascunderea afirmării sinucigaşe sau a compromisului. Textul a
trecut, atunci, tocmai pentru că cenzurii îi era mai greu să
atribuie o semnificaţie politică eschivei: „Zacharias Lichter e
nu numai un personaj asocial, ci şi unul care-şi cultivă
asocialitatea ca pe-o expresie a revoltei morale şi totodată ca
pe-o cale a salvării: el e un cinic (în sensul etimologic şi
diogenian) disperat şi mistic în acelaşi timp, un mistic care
face din cinism şi din negaţie tehnici paradoxale ale purificării“
(citez din „Prefaţa“ autorului pentru ediţia din 1995).
Zacharias Lichter este un personaj rar în literatura română
– la fel de rar cum e şi criticul Matei Călinescu printre
criticii români. În continuarea acestei teme şi practici
a scriiturii ca asceză îl mai văd astăzi pe Livius
Ciocârlie.
Lui Zacharias Lichter nu-i plăcea la
mare – ştiu că am fost descumpănit atunci. Eu urma să plec la
mare şi să citesc pe plajă cele Cinci feţe ale modernităţii.
Aici, Matei Călinescu e un universitar american, inteligent şi
modest, disciplinat, elocvent cu măsură. Modest, ziceam, şi de
aceea nespectaculos. Nu-l prefer pe Matei Călinescu teoreticianul
scriitorului. Matei Călinescu rămîne, alături de Toma Pavel
şi de Virgil Nemoianu, unul dintre cei mai străluciţi literaţi
români, care şi-au oferit şansa de a deveni figuri mondiale
ale teoriei literaturii. Cel mai vîrstnic dintre cei trei a
plecat primul.
Matei Călinescu a murit la începutul
unei noi perioade din viaţa gîndirii occidentale. Aceea a
intelectualului mondial, care poate scrie şi publica în
engleză şi română, de pildă, din orice colţ al lumii. O
perioadă în care nu mai trebuie să părăseşti o ţară
pentru a putea să scrii în limba ei, fără să asişti la
alienarea propriei gîndiri. Pentru a gîndi astăzi în
România, nu-ţi rămîne decît să nu te abandonezi
dorinţei de instituţionalizare. Să te mulţumeşti cu „succesul
de stimă“. Ceea ce e foarte greu.
Am citit şi din Portretul lui M. Mă
gîndesc acum că acest om, Matei Călinescu, a fost obligat să
trăiască după principiile unei morale antice – pe care o
tematiza, dar pe care poate nu ţinea cu tot dinadinsul s-o practice.
Să suporte moartea vieţii pe care o oferise. Zacharias Lichter a
trebuit să-şi asume experienţa morţii propriului fiu bolnav.
Dandy-ul a fost obligat să se transforme într-un tată rămas
orfan de propriul fiu. Aici, Matei Călinescu a trebuit să practice
scriitura morală în mod direct, fără a teoretiza sau a
ficţionaliza. Cartea aceasta devine, astăzi, pentru mine, un
avertisment pe care autorul şi-l dă singur sieşi.
Omul Matei Călinescu – pe care nu
l-am cunoscut – l-a umbrit şi iluminat pe intelectualul Matei
Călinescu suficient pentru a-l transforma într-o prezenţă,
estetică şi teoretică, discretă. Scrisul lui literar are ceva din
cutremurul mut al însingurării reflexive à la Musil,
dar şi al fiului lui, M. Scrisul lui teoretic are elocinţă şi
limpezime discretă, disciplină şi consistenţă, fără explozii
genialomane. Cele două stiluri rămîn distincte, şi poate
aici e lecţia pe care o putem învăţa de la Matei Călinescu:
„Fiind atît de greu să rămîi fără nume, ideal ar fi
să-ţi porţi numele ca pe o întîmplare ale cărei
consecinţe ţi le asumi şi pe care-o uiţi“.
N-a fost uşor, deci, să fii Matei
Călinescu.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters