OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu-i de mirare că Sub pecetea tainei a fost continuată de admiratori fervenţi precum Radu Albala, Alexandru George şi alţii, iar autorul Crailor… a devenit personaj în romanul Tratament fabulatoriu de Mircea Nedelciu.

 

Lăsînd la o parte cîteva ciorne juvenile, toată proza lui Mateiu Caragiale are un caracter „confesiv“. Numai că autorul Crailor… nu poate mistifica şi nu se poate mistifica decît la persoana întîi. El îşi fantasmează inclusiv identitatea biografică, trecînd neconvenabilul „sub pecetea tainei“ şi lăsînd la vedere doar imaginea „care contează“, identitatea sa imaginară de personaj: o imagine nobilă, cu blazon heraldic… De fapt, singura sa biografie la care avem acces este o ficţiune din care legendele nu lipsesc. Dar orice estet care se respectă este un hombre segredo, ascuns sub măşti multiple. Un detectiv abil i le poate smulge, dar, făcînd asta, îi distruge farmecul: naratorul din Remember o ştia şi i-o spunea de la obraz amicului care descoperise, din presă, adevărul murdar al poveştii cu travestitul Sir Aubrey.

 

Mult înainte de a-şi lega destinul de scriitor de figura lui Mateiu Caragiale, autorul cărţii de faţă a produs cîteva volume de versuri fără ecou, urmate de un roman-colaj, Comisia specială (1986), radiografie a delaţiunii, a prostiei şi a mizeriei umane sub dictatură. Caracterul experimentalist, hibrid, amintind vag de Anii de ucenicie ai lui August Prostul de Norman Manea, l-au plasat pe acest franctireur în proximitatea textualismului optzecist. Cu fragmentarul Impromptu (1988), el alunecă însă în capcana ilizibilităţii sofisticate, pentru ca următorul roman, Ultima iarnă (1991), apărut într-o perioadă nefastă pentru literatură, să-l scoată din atenţia cititorilor. Va ieşi din impas abia în 2002, cînd Editura Compania îl reinventează pornind de la vechea sa pasiune pentru Mateiu Caragiale, neînţelesul dandy reacţionar privit chiorîş de compatrioţii săi „fără stil“. Unii comentatori au văzut în Portretul unui dandy român o biografie. Colajul documentar, urmînd firul cronologic al vieţii, îndreptăţea oarecum o atare apreciere. În realitate însă, Ion Iovan îşi falsifica – prin idealizare polemică – personajul, eliminînd aspectele care l-ar fi pus într-o lumină proastă. Un autor atît de ataşat de „subiectul“ său nu putea da o biografie după canoanele istoriei literare, ci o ficţiune proiectivă… Adevărata problemă a incitantului volum din 2002 ţinea, în fapt, de formula nedecisă între istoria literară (deficitar abordată, cu partizanat procustian) şi proză (încercată timid, cu vîrful degetului).

 

Îmi place să cred că Ion Iovan şi-a corectat eroarea de calcul cînd a trecut de la decupajul nonficţional la ficţionalizarea contrafactuală. Căci dacă „ultimele însemnări“ mateine au dispărut fără urmă, cele „închipuite“ arată cum lacuna documentului poate produce ficţiune de cea mai bună calitate. Iovan le dezvoltă tacticos, „bătrîneşte“, dar cu subtilă maliţie, preţ de 350 de pagini, după care ne oferă drept bonus un bogat, luxuriant „index al fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor“ legate de existenţa scriitorului interbelic. Aici, auctorele pozează în istoric avizat al unor episoade biografice autentice sau inventate, dar plauzibile. Aflăm – vorba vine aflăm! – inclusiv opiniile necunoscute pe care Mateiu le-ar fi avut despre diferiţi oameni politici sau literaţi. După acest inventar postmodern care-şi are, desigur, hazul său, după un alt inventar, mai sumar şi lipsit de orice comentarii („Alte nume. Nobilime, elită, maeştri“), urmează însă un formidabil „epistolar inedit“ care transformă o naraţiune pînă atunci aproape statică într-un roman alert şi senzaţional: în nici 30 de pagini ajungem – via Franţa – din Bucureştii anilor ’30 în Bucureştii anului 1990, şi de la rebeliunea legionară la invazia minerilor...

 

Să fie oare mai bine că jurnalul lui Mateiu Caragiale s-a pierdut fără urmă, sustras de la Fundaţiile Regale în timpul rebeliunii din ianuarie 1941? Întrebarea nu e lipsită de noimă. Cele cîteva pagini transcrise, lacunar şi deformat, de Perpessicius, pornind de la o copie, corespondenţa mateină salvată sau notaţiile din Agende. Acta. Memoranda sînt, fireşte, frustrante. Compensatoriu, Ion Iovan reconstituie însă imaginar documentul pierdut într-o carte superioară, greu clasabilă, rudă apropiată cu Papagalul lui Flaubert de Julian Barnes. O „mistificţiune“, în termenii profesorului Mircea Anghelescu, numai bună de revendicat în contul experimentului postmodern de formulă retro. Cu precizarea că pastişa nu e nici un moment á la légére: asumarea se arată cît se poate de serioasă. Sigur, numai un comentator sărac cu duhul ar putea lua aceste „ultime însemnări“ – desfăşurate pe parcursul unui singur an: ianuarie 1935-ianuarie 1936, dar mai ample decît întreaga operă editată a lui Mateiu! – drept o descoperire de istorie literară. Ion Iovan fabulează cu materialul clientului şi, pe cît posibil, în maniera lui. Lumea autorului Crailor… este recompusă cu minuţia unui admirator îmbibat de datele şi atmosfera ei, în stilul alb din Jurnal (de unde sînt preluate şi cîteva fraze ad litteram) sau din Sub pecetea tainei. Cusăturile se simt, iar Mateiu apare mai curînd cum l-ar fi vrut Ion Iovan, dar lumea în care se mişcă el e vie şi verosimilă. Partea cea mai autentic mateină este cea despre tribulaţiile gospodăreşti ale moşierului de la Sionu, despre relaţiile încîlcite cu familia şi vechii prieteni despre care avem ceva mai multe date.

 

Aici scriitura atinge rafinamente de secol XIX, iar identificarea cu modelul devine aproape perfectă. Alunecările nostalgice sau cîrcotaşe ale stilului sînt bine strunite, şi nu-i de mirare că un prozator ca Ştefan Agopian a acoperit de elogii cartea. Acolo însă unde Mateiu se pronunţă despre scriitori interbelici („celălalt Petrescu“, „răşinăreanul“ Emil Cioran, „hindusul“ Eliade, „Iosef-Sebastian“, „traducătorul“ Noica, „yankeul“ Comarnescu, „şansonierul“ Minulescu, „răspopitul“ Arghezi, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu etc.), iar opiniile n-au fost atestate documentar, personajul se lasă vorbit la modul tendenţios de autorul său. Inautentic sună şi consideraţiile despre „mecanica jurnalului“ („Ce vreau să spun? Că fără notarea mea intimă, fără jurnal, nu pot fi dezvăluit, nu pot fi înţeles. Fără jurnalul jurnalului, chiar.“). Aflăm că Mateiu avea „în proiect“ redactarea unui „fals jurnal“ al contelui de Hoditz: „Am nevoie de simulare…, mă joc cu gîndul că textul va fi răsucit pe toate feţele, că poveşti vor creşte în umbra lui, teorii şi ipoteze“, dar asemenea formulări tehnice par desprinse mai degrabă din limbajul exegezei teoretice contemporane decît din vocabularul matein. Mai mult, comentariile pe care Mateiu le face despre protipendada politică şi lumea literară a momentului 1935 suferă de un exces de explicitare, ca pentru cititorul anilor 2000. Oricît de jucată, latura moralistă rămîne punctul slab al cărţii lui Ion Iovan.

 

 

În schimb, episoade reale sau posibile din viaţa lui Mateiu servesc drept pretext pentru adevărate tururi de forţă ale imaginaţiei. Vechi prieten întru dandism cu el, Adrian Maniu este făcut să semene cu Pantazi, iar o plimbare comună din decembrie 1935, încheiată prin întîlnirea cu o ţigancă bătrînă, reeditează episodul premonitoriu cu ghicitul în bobi din finalul Crailor…. Un cîine care l-a muşcat în tinereţe pe „ultimul Caragiale“ (vezi corespondenţa cu N.A. Boicescu) revine spectral în diverse avataruri, iar motanul Callimach – neatestat documentar, din cîte se pare – dispare misterios cu cîteva zile înaintea morţii stăpînului său. O misterioasă Klara, poloneză lascivă pe care Mateiu ar fi iubit-o în tinereţea sa din mahalaua Crîngaşilor, seamănă leit cu Wanda din Craii…, iar „lelea Siţa“, demimondenă de pe la 1900, serveşte drept prototip pentru coana Masinca Drîngeanu. Prieten cu Mateiu şi mort cu cîteva zile înaintea lui, „conu Rache“ – alias poliţistul Theodor Ruse din Sub pecetea tainei – o ia de nevastă la bătrîneţe. Şi o ipoteză teribilă: Florica, sora Maricăi Sion, pare să-şi fi otrăvit cumnatul – pe Mateiu – pentru a-i lua moştenirea (similar a procedat şi cu soţul ei, pictorul Eugeniu Voinescu). Cel mai spectaculos rămîne, de departe, episodul de iubire tîrzie dintre Mateiu şi o evreică de la Fundaţii, Emma Albescu, născută Naum, văduvă a unui poet ftizic. De pe urma escapadei sale secrete rezultă – aici e-aici! – un fiu nelegitim (blestemul stirpei!), născut după decesul subit al tatălui şi numit, desigur, Ion-Matei. Biografia sa este înfăţişată pe larg în „epistolarul inedit“ ce încheie cartea. Mai găsim acolo şi o savuroasă scrisoare cu tîlc a Maricăi Sion-Caragiale către verişoara sa Zenovia (redactată puţin înaintea înmormîntării lui Mateiu), o epistolă din 1937 a Emmei (recăsătorită de formă cu un frizer homosexual, Zilverstein) către Francis Lebrun despre manuscrisele defunctului amant...

 

Tot nefericita Emma, care se recunoaşte cu năduf în personajele lui Camil Petrescu şi I. Teodoreanu, îi scrie pe 14 ianuarie 1941 lui Al. Rosetti, director al Editurii Fundaţiilor, prezentîndu-şi demisia (sîntem la data dispariţiei jurnalului!), iar în 1945 îi scrie din Piteşti o epistolă afectuos-nostalgică lui Perpessicius, după moartea „bătrînei boieroaice din Robert de Flers“. Nota bene, scrisorile sînt „reproduse“ lacunar, cu croşete… O epistolă din 1952 către soţul ei Maximilien Silverstein, rămas în ţară, o arată pe Emma instalată la Saint-Cloud cu fiul ei de 16 ani; urmează, la zece zile, o „notă operativă“ a Securităţii despre familia Zilverstein, din care deducem că agenţii ştiau absolut totul despre toţi. Moartea Emmei, în 1969, este evocată într-o scrisoare a lui Maximilian către bastardul „Jean-Mathieu“. Un gol istoric se întinde şi, în primăvara lui 1990, îl aflăm pe de-acum vîrstnicul bastard în Bucureştii Caragialilor, prin cele cîteva scrisori trimise amantului său francez A. de Jollivet. Căci, hotărît să pună capăt blestemului stirpei, Ion Matei optase definitiv pentru homosexualitate... Printre altele, din autobiografia epistolară a lui Jean-Mathieu aflăm – umor negru! – că Emma ar fi murit de „inimă rea“ citind traducerea franceză a Crailor… din 1969. Proaspăt descins în Capitala României cu gînd de a publica jurnalul, fiul lui Mateiu îi înmînează o scrisoare unui „moşneguţ genial“, fost legionar (e vorba despre „musceleanul“ Ţuţea, savuros evocat), după care ia contact cu lumea editorilor, a politicienilor şi cu „fauna“ scriitorilor de la Casa Vernescu. Un bun prilej pentru a ridiculiza, din nou, ideea de Autor şi de Părinte. Las cititorilor plăcerea perversă de a decripta, după momentul întrevederii cu Ţuţea, identitatea persoanelor publice cu care „fiul“ mizantrop se întîlneşte (un critic „boieros“ şi unul „mititel“ de la România literară, un „fundulean judicios, detaşat“,

un „găeştean modest“, preşedintele „cam ţărănoi“ al U.S.R., directorul „aristocratic“ al Cărţii Româneşti, „părosul“ ministru al Culturii, „filozoful biciclist“, „balzacul autohton“ cu „mîrlăneştii săi butoni de manşetă“)... Însoţit de un „micuţ cicerone“, moştenitorul dezgustat, ca şi părintele său, de balcanismul românilor, de literatură şi de lumea scriitorilor, revede ce a rămas din vechiul Bucureşti şi din moşia Sionu, trăieşte venirea minerilor şi, deprimat, pleacă definitiv din ţară renunţînd să predea Editurii Cartea Românească (unde apăruseră cîndva Craii…) manuscrisul jurnalului matein. Va apărea după 18 ani la… Curtea Veche! Păcat numai de tehnoredactarea defectuoasă care, la pp. 203-204 şi la p. 251 a dat caracterele peste cap… Ultima scrisoare, datată 9 mai 1997 (ziua Victoriei!), este adresată „ciceronelui“ Ion Iovan, căruia îi trimite manuscrisul. Un cicerone care, atenţie!, nu se înfăţişează pe copertă ca autor, ci ca modest „prezentator“…